Locul unui jurnalist e pe teren, acolo unde se întâmplă lucrurile – cel puțin așa am învățat eu când m-am apucat de meseria asta. Nu poți să scrii despre ce n-ai văzut, n-ai trăit, n-ai simțit, așa că, dacă vrei să faci lucrurile cum trebuie, te duci pe teren.
Sau sub teren. În subteran, mai exact.
Pentru că nu poți povesti cum e în mină dacă n-ai fost acolo, m-am grăbit să mai prind deschisă o mină din Valea Jiului, până nu ajung toate istorie, și am intrat, la sfârșitul lunii mai, în adâncul Exploatării Miniere Lonea. Cu mulți ani în urmă mai fusesem în mina Uricani, cu o mulțime de colegi, dar galeria în care intrasem atunci nu semăna deloc cu ce aveam să găsesc la Lonea.
Când l-am anunțat că vreau să-i văd pe ortaci la locul lor de muncă, l-am rugat pe directorul minei, inginerul Cristian Bădău, să-mi dea un ghid pe măsură, și așa l-am cunoscut pe Ionel Avram, zis Nepotu’, șef de sector și miner adevărat: un bărbos solid, plin de umor, și un povestitor excepțional – fără el, reportajul ăsta ar fi fost mult mai sărac.
Am început călătoria în adâncuri din vestiarele minei, unde încă se mai găsește un sitem unic în Valea Jiului: așa-zisele ”parașute” ce țin loc de dulapuri.
De la imaginea asta, cu zeci de suporturi colorate ce țineau în tavan hainele curate ale minerilor, am pornit spre rampa puțului și am luat colivia cu care am coborât 400 de metri în subteran. Avantajul de a scrie de pe teren și nu din birou s-a văzut imediat, pentru că am înțeles de ce e potrivit să-i zici colivie și nu lift sau mai știu eu cum: e o construcție foarte simplă, mărginită de plasă de sârmă pentru o iluzorie protecție, construită să fie funcțională și atât.
Drumul ăsta de la lumină la întuneric mi-a adus aminte ce citisem undeva: mina e cel mai apropiat loc de iad în care poate ajunge omul. Încurajator gând, ce să zic, mai ales atunci când cobori cu opt metri pe secundă spre galeriile de sub pământ și mai ești și claustrofob. Noroc cu Ionel, care mi-a povestit că și pentru el prima zi de mină a fost înspăimântătoare. N-a avut încotro, zicea el, dar eu am ales și mi-am dorit să văd mina, așa că am pășit cu curaj afară din colivie, când s-a oprit.
Cu ocazia asta am înțeles instantaneu cât de importantă e smerenia în viața omului, și mai ales în mină. Să ții capul plecat nu e doar un semn de virtute, ci o condiție obligatorie în mină: cum am ieșit din colivie, am și troznit un grilaj metalic de era să-mi sară casca.
-Grijă la cap, mi-a zis Ionel, da’ era prea târziu, deja luasem contact cu realitatea dură a subteranului. Ești un om înalt, ăsta-i un dezavantaj în minerit, a continuat el. Tre’ să fii mic și îndesat ca să faci față.
Asta îmi zicea Nepotu’, care e mai înalt ca mine și lat în umeri de nu mă mai vedeam după el, dar omul avea avantajul experienței și cred că ar putea oricând să străbată galeriile alea cu chii închiși, nu ca mine, care îmi socoteam cu grijă fiecare pas, uitându-mă când în jos, să văd pe ce calc, când în sus, dacă sus se poate numi o burtă de piatră care îți zgârie casca, ținută în loc doar de o plasă de sârmă.
Ba urcând, ba coborând, galeria în care ne aflam a început să se îngusteze și să șerpuiască, iar când am ajuns în zona benzilor transportoare a trebuit să ne strecurăm pe lângă ele, în gălăgia infernală care făcea greu de înțeles explicațiile tehnice pe care le primeam. Ca să ne continuăm drumul, a trebuit să le traversăm pe un fel de podeț pe care se mergea în patru labe, lucru executat cu lejeritate și chiar cu grație de minerii pe care îi însoțeam, și cu o nedismiluată neîndemânare de subsemnatul. Inutil să mai zic că am rașchetat tavanul cu casca, deși Nepotu’ îmi striga de dincolo: capu’ jos, capu’ jos!
-Hai că mai avem numa’ doi kilometri, m-a încurajat Ionel, în timp ce abordam un plan înclinat care ne ducea și mai jos, la vreo 600 de metri sub pământul Petrilei. Te duc să vezi adevărații mineri, mi-a zis, în timp ce mă întrebam cu voce tare și cu maximă sinceritate ce caut io acolo, cine m-a pus, așa și pe dincolo, de râdeau ortacii de pe lângă mine.
Kilometrii ăia păreau că nu se mai termină, și coborând am făcut cunoștință cu alt tip de benzi transportoare, pe lângă care pășeam cu atenție, să nu alunec pe plăcile alea metalice umede și pline de mâzgă și mă trezesc cu cracii în sus. Când am ajuns la loc drept, deja se auzea duduitul ciocanelor pneumatice și apăreau din loc în loc lămpile minerilor: ajunseserăm în abataj, inima minei.
Chestia interesantă în subteran e că atunci când vezi un om, nu-l vezi pe el: începi prin a-i vedea lumina, și pe măsură ce te apropii, descoperi trăsăturile ascunse sub o masă neagră de praf și transpirație, apoi ochii, care parcă-s altfel aici, în întuneric – mai strălucitori, mai aprinși. Omul i-o lumină în mină, mi-am zis, dar gândul ăsta filosofic mi-a trecut repede, pentru că de sus au început să cadă firicele de cărbune care zuruiau pe casca mea și mi-au dat instantaneu fiori pe șira spinării.
-Acuma no, așa-i în mină, mai cade câte ceva, a dat din umeri Ionel, în timp ce mă muta din calea unui miner ce fixa un stâlp hidraulic. Aici oamenii lucră, n-au timp să stea la poze, a continuat.
Chiar și așa, am făcut câteva fotografii și am povestit puțin cu minerii pe care-i găsisem la lucru. În ciuda a tot ce aș fi putut crede, fiecare mi-a zis că îi place să fie miner, că da, dom’le, asta știm și asta vrem să facem, chiar dacă mie mi se părea nemăsurat de greu numai drumul până în abataj. Acuma, că or fi zis așa doar ca să dea bine pe cameră ori au vorbit serios, numai ei pot ști, dar la cum îi cunosc eu pe mineri de-a lungul timpului, nu-s oamenii care să disimuleze : ce-i în gușă și-n căpușă. Deși mi-e greu să înțeleg, îi cred.
Tot Nepotu’ a fost cel care a detaliat, văzând mirarea mea în fața hotărârii cu care colegii lui ziceau că le place meseria asta:
-Când vezi cărbunele ăsta și poți să-l scoți afară, asta-i satisfacția. Te lupți cu muntele, îl ții în spate, și când vezi că ai dat cât cărbune trebuie și nu ți se lovesc oamenii, asta-i satisfacția noastră. În mină îi un oraș întreag: deasupra noastră oamenii se plimbă, conduc mașini, mai știu eu ce fac, noi ținem lumea asta de afară în spate, mi-a zis el, și pentru o clipă am văzut că fiecare miner ascunde sub praful de cărbune un suflet de poet.
Ionel mi-a arătat și întunericul absolut: ne-am oprit undeva pe planul înclinat pe care îl străbăteam în sens invers și am stins lămpile. Nu că nu se vedea nimic, era însăși definiția întunericului, de parcă ne-am fi aflat undeva în viscerele tăcute ale planetei. Mai întuneric de atât nu se poate, și tocmai de aceea doar un miner poate aprecia cum se cuvine ziua, mi-a mai zis Nepotu’, care mi-a povestit cum a băgat în mină un petrilean care a stat vreo 15 ani în America: după ce-a ieșit din subteran, nu i s-au mai părut așa urâte blocurile gri din Lonea.
-Imnul nostru, al minerilor, chiar rezumă viața noastră: trăim într-o lume fără cer, zicea Ionel pe drumul spre vestiare, după ce urcasem cu colivia plină de umezeală cei 400 de metri care ne despărțeau de lumină și de cerul înnorat de sfârșit de mai. Lumina care cuprindea treptat fiarele ruginite ale coliviei care scârțîia din toate încheieturile ca un bătrân bolnav de artrită a fost cea mai frumoasă imagine a zilei, și îmi închipui că așa e de fiecare dată pentru fiecare miner.
Ploua și cerul era întunecat ca în noiembrie, de parcă stătusem sub pământ un anotimp întreg, nu câteva ore. Vara încă se chinuia să își facă loc peste lumea ținută în spate de mineri, și toate turnurile de fier și beton care se înălțau în jurul meu păreau pictate într-un tablou gata de pus într-o expoziție a viitorului: uite așa arăta o mină în 2025, când mineritul devenea încet, dar sigur, istorie.
Lumea asta de sub pământ, care se stinge încet și iremediabil, încă mai dă cărbune și încă mai are povești. Mineritul n-a fost niciodată despre tone de huilă, despre producții record și despre întreceri între colectivele de muncitori. A fost despre oameni, despre bărbații adevărați care țin în spate dealurile, șoselele, blocurile și casele de colonie, magazinele și casele de amanet, farmaciile și aprozarele, parcurile și gropile de gunoi, bisericile de tot felul și sălile de păcănele, crâșmele și pistele de biciclete, momârlanii și barabele, pe cei buni și cei răi, acum și în ultimul veac și jumătate.
Iar povestea asta, dragii moșului, a fost despre ei și despre galeriile strâmte și întunecate în care coboară zi de zi, cu speranța că nepoții și copiii lor vor zice vreodată, cu mândrie: uite ce bărbat a fost tata!
