Am scris reportajul ăsta pentru VICE România când se împlineau 25 de ani de la prima mineriadă, și mi se pare la fel de actual și acum, așa că îl reiau aici. Textul se bazează pe numeroase mărturii directe, cea mai consistentă fiind cea a regretatului Petre Braiț, unul dintre fondatorii Ligii Sindicatelor Miniere Valea Jiului.
Pentru că în vara anului 2020 l-am intervievat pe fostul procuror militar Dan Voinea, cel care a instrumentat dosarul evenimentelor din iunie 1990, adaug la final și acest interviu, care dă seama de câteva aspecte esențiale ale anchetei.
Pe vremea când minerii au plecat pentru prima dată să apere democrația cu pumnul, habar n-aveam că ce se întâmplă în jurul meu o să fie o pagină de istorie atât de disputată. M-am prins că e ceva în neregulă după fețele îngrijorate ale vecinilor mei, care șușoteau pe la colțuri de ăla a lu’ Stan, care-o plecat la București cu tăt schimbu’ și ni numa’ ce-i acolo. După niște ani, când ziceam că vin din Valea Jiului lumea se uita urât la mine – bine, m-ajută și fața pentru asta – și îmi zicea cu condescendență ”minerule”, deși n-am văzut mina decât o dată, iar o grămadă de intelectuali sau mai puțin intelectuali se plângeau pe la televizor sau pe net că au emigrat cât au văzut cu ochii de frica și de scârba fețelor negre de cărbune.
Pentru că trăiesc printre mineri, am vrut să aflu chiar de la ei ce s-a întâmplat cu un sfert de veac în urmă, când Bucureştiul primea – cu groază pentru unii, cu bucurie pentru alţii – lămpaşele şi bâtele ortacilor, într-o succesiune de evenimente catalogate de unii drept “un atac la adresa democraţiei”, sau considerate de fostul preşedinte Ion Iliescu “un act civic.” Istoria a înregistrat întâmplările de atunci ca fiind prima mineriadă, şi cea mai violentă, dând adevărata măsură a efectelor pe care arta manipulării le poate avea asupra unei societăţi în derivă, mai ales că abia ne învățaserăm să nu ne mai adresăm unii altora cu apelativul ”tovarășe”. Au trecut 25 de ani, care nu au putut şterge efectele lăsate de această mineriadă şi de cele ce i-au urmat asupra Văii Jiului și singurul lucru care s-a schimbat e mentalitatea oamenilor de aici, care vor să uite de evenimentele cu care e asociată Valea în mentalul colectiv.
Clasa muncitoare calcă totul în picioare
Deşi a trecut ceva vreme de la evenimentele cu pricina, minerii se feresc și acum să vorbească despre ce s-a întâmplat atunci – poate de frică, poate de rușine – sau dacă o fac nu te alegi decât cu variante ce nu seamănă una cu alta. E drept, fiecare a trăit mineriada în felul lui, însă a existat un numitor comun, în persoana celui care avea să devină unul dintre cele mai controversate personaje post-decembriste: Miron Cozma. Nu se poate să nu-l știți: e haiducul care chema Guvernul la Petroșani ca să negocieze salariile minerilor, care a făcut pușcărie ca lider de sindicat și care, mai nou, e un trist și bizar personaj semi-monden, ce mai apare la televizor ca să povestească din închisoare ori ca să ne mai zică poeme scrise în celulă. Ăla, exact.
Printre cei aflaţi în mijlocul evenimentelor din 13-15 iunie, ba chiar în miezul fierbinte al deciziilor luate atunci, a fost şi Petre Braiț, unul dintre fondatorii sindicatului minerilor, care acum nu mai are nici o treabă cu subteranul. Mărturia sa nu numai că adaugă noi elemente versiunii oficiale a mineriadei, dar lansează şi câteva întrebări de bun simţ, care nu pot fi trecute cu vederea, mai ales că personajul nostru se numără printre fondatorii sindicatului minerilor.
Ne-am întâlnit pe o terasă din Petroșani, la o bere, și Petre transpira copios. Era cald, cam ca atunci când el și ortacii lui au luat în grabă drumul Capitalei, la câteva săptămâni după ce înființaseră un sindicat de toată frumusețea.
“În primele luni ale lui 1990, am înscris la judecătorie, împreună cu alţi opt mineri, primul sindicat al Minei Petrila, iar la puţin timp după aceea, în martie, a luat fiinţă Liga Sindicatelor Miniere Valea Jiului. Într-un fel, ceea ce făceam noi era, pe vremea aceea, un fel de dictatură proletară, pentru că ni se spusese vreme de atâţia ani că muncitorii sunt clasa conducătoare, încât noi chiar credeam lucrul ăsta. Ești tânăr, știu că îți pare greu de crezut acum, dar chiar aşa era, să știi. No, acuma Liga noastră avea peste 40.000 de membri numai de la exploatările miniere, la care s-au afiliat ulterior alte întreprinderi, deci era o forţă în toată puterea cuvântului. Miron Cozma a fost ales preşedinte chiar la conferinţa inaugurală, în defavoarea lui Puiu Horea, unul dintre fondatorii sindicatelor – care peste ani avea să devină un personaj important pe la București, prin ministere. Acuma gândește-te și tu: puteau ăştia 40.000 de oameni să-l cunoască pe Cozma, măcar după figură, în condiţiile în care nu exista mediatizarea de acum? Exclus, îți zic io! Cât ai fi fost de lider, erai tare dacă te știau cei de pe schimbul tău, la vreo 500 de oameni cu totul. În rest, nu erau ziare şi televiziuni ca acum, nu știa nici dracu’ cum arată Cozma. Tocmai aici a fost şmecheria: când a ajuns la Bucureşti, televiziunea îl arăta în permanenţă pe Miron, cât mai des, şi aşa au ştiut oamenii că e unul Cozma, care-i şeful Ligii, şi de care abia auziseră. Și să-ți mai zic una, că doar acolo eram: cea mai deșteaptă mișcare tot Iliescu a făcut-o, după ce le-a mulţumit minerilor, spunându-le că vor fi conduşi de domnul Cozma. Cum ar veni, le-a arătat cu degetul cine-i șeful de-atunci încolo”.
Spre București, ca la război
Nicu nu mai e miner de mult: s-a disponibilizat în 1997, că i se acrise de mină, și de-atunci o ține tot într-o boală: ba cu spatele, ba cu inima, ba cu tensiunea. Fumează pe furiș aproape, că n-ar avea voie la sănătatea lui, și povestește despre evenimentele la care a luat parte cu ciudă, ca și când s-ar fi supărat pe el însuși că s-a lăsat folosit. Asta-i viața și n-ai ce-i face.
Când vine vorba de momentul plecării spre Bucureşti, fostul miner nu mai e aşa de vorbăreţ. Se vede că se teme să spună tot ce știe, deşi au trecut atâţia ani, şi evită cât poate să răspundă direct la întrebarea de căpătâi: cine i-a chemat pe mineri şi cine a organizat plecarea.
“Când s-a oprit emisia la TVR, că erau ceva meciuri, un campionat european sau ceva, nu mai țin minte, minerii de la Lonea şi Petrila au plecat pe jos spre Petroşani, iar cei de la alte mine au venit cu dubele care îi aduceau de obicei la muncă. Acuma, că cine-o dat telefon să-i pună să lase șutul, că cine-o aprobat să se facă toată treaba asta, se știe sau nu se știe – poate o să se afle odată. E clar că treaba a plecat de sus de tot, pentru că dispecerii au scos minerii din schimb, la ordinul Companiei, care primise ordin de la minister. Pe faţă, nimeni nu a organizat transportul, toată chestia se organiza din mers. În gară erau trei garnituri de tren, pe care minerii le-au ocupat, iar câţiva au urcat cu mecanicii şi le-au dat plecarea. Pe tren, dar şi înainte de plecare, circulau tot felul de zvonuri, cum că la Bucureşti Securitatea se bate cu Armata pentru preluarea puterii, aşa că toţi eram speriaţi. Îți dai seama, am plecat ca la război, pregătiţi de orice, ne-am pupat nevestele şi ne-am dus, că erau mai mulţi pe peroane în gară, decât în trenuri. De unde veneau zvonurile? Păi aia-i, că nu se știe – unu’ care-o auzit de la unu’ și tot așa, numai că noi chiar credeam că se întâmplă ceva îngrozitor acolo şi că trebuie să facem ceva.
Când să intrăm în Bucureşti, deja se zvonea că se trage şi că vom fi aşteptaţi de Armată, care are ordin să ne împuşte. De frică ce ne era, am intrat în gară cu lămpile stinse, crezând că or să tragă, dar ce să vezi: oamenii de pe peron ne-au întâmpinat cu aplauze. Aici e altă chestie dubioasă și care trebuie musai elucidată cândva: în trei garnituri de tren nu intră nici cu forţa mai mult de trei mii de oameni, ori de aici şi până la cifra de 20.000 de mineri, cât se zicea la televizor că erau în Bucureşti la ora aia, e cale lungă. Şi încă o treabă: am văzut modele de lămpi şi de căşti care nu s-au folosit niciodată în Vale, că doar nu-s miner de ieri, şi nu zic că ăia nu erau mineri, dar puteau foarte bine să fi fost de la alte mine din ţară”.
Bun, până aici e cum e, dar ce mai au de zis minerii când a văzut o lume întreagă cum se bătea în draci, cum curgeau bâte pe spinări și pumni în gură? Păi nu prea au de zis, dar Petre, interlocutorul meu, pare să fie convins că și aici a fost multă manipulare. Potrivit fostului sindicalist, minerii s-au organizat rapid, conduși de personaje care îi așteptau deja în gară, după care s-au îndreptat spre Piaţa Universităţii. Când au ajuns aici, distrugerile fuseseră deja făcute, iar restul, spune fostul miner, ţine de montajul imaginilor difuzate în draci după aceea.
“La Universitate am ajuns la ora 6 dimineaţa, şi cică am bătut studenţii şi profesorii. Care studenţi, că era goală piața? Mai mult decât atât, la sediul central al PNL erau deja geamurile acoperite cu scânduri bătute în cuie, pentru că totul fusese deja spart. Cât despre Ministerul de Interne, pe care se zice că tot minerii l-au incendiat, cei care ştiu clădirea îşi pot imagina ce înseamnă să arunci o sticlă incendiară până la etajul doi, în condiţiile în care etajul respectiv e la o înălţime de vreo 15 metri”.
Pentru Petre, fost miner, fost lider sindical, fost participant la prima mineriadă, nu ştampila de barbari aplicată fără discernământ minerilor e cea mai gravă consecinţă a gestului nesăbuit de atunci.
“Culmea răului e că noi toţi am crezut cu sinceritate că ţara, libertatea abia câştigată, sunt în pericol, şi am simţit cu adevărat că ceea ce facem e spre binele naţiunii”
spune uşor stânjenit omul, care, ca atâţia alţi mineri, realizează abia acum proporţiile manipulării la care au fost supuşi.
Și minerii au avut victimele lor
Sigur, în toate imaginile de-atunci se vede cum minerii sparg capete și bat cu sete, dar stai liniștit: și dintre ei au fost mulți cei care s-au întors aprig jumuliți acasă. Cu greu, și numai după multe inistențe, a acceptat unul dintre ei să-mi povestească ce-a pătimit el la mineriadă și n-are rost să vă mai spun că nu-l cheamă cum îi zic eu aici, pentru că nici nu se gândea să stea la povești cu mine dacă nu i-aș fi promis că nu-l fac de rîs.
Așadar, Viorel – să zicem – e unul dintre ăia care au luat bătaie la București, și când zic c-a luat bătaie, asta înseamnă o săptămână de spital în Capitală, plus multe luni de suferințe după ce s-a întors acasă. I-au dat să se sature, ce mai, și nici acum nu-i vine să creadă cât de bou a fost.
”Băi, știi cum e: dacă eram cu ai mei, am zis că ce pula mea, să mă duc și io, că tot nu văzusem niciodată Bucureștiul. Io-s copil sărac, am muncit de la șaișpe ani, n-am avut timp de distracții. No, și când s-o zis că merem, apăi m-am dus, că nu era să-mi las ortacii singuri. Să știi că nu-i cum ziceau pe la televizor, că ne-am dus beți și cu chef de scandal: nu, tată, am plecat noi ca în excursie, dar și cu frică, știi, și am băgat un furtun de presiune, de-ăla cu cap metalic, într-o cizmă numa’ în caz de nu se știe, nu că eram io chitit să bat pe careva. Aiurea!”
Păi dacă mă iau după ortaci, înseamnă că nimeni n-a strivit o muscă, dar să fi bătut vreun amărât de student. Nu merge! Am mai plusat cu niște beri și Viorel s-a mai dat pe brazdă.
”Dintre ăștia cu care am plecat io, nici unul nu știa Bucureștiul, așa că ne-am dat jos din tren în gară și beleam ochii pe-acolo fără să știm unde mergem, ce facem. Au venit niște unii cu salopete curate, nu jegoși ca noi, am zis că-s ceva lideri, ne-au încolonat și haida! După ce-am ajuns prin centru, am mai prins curaj și-ți zic și de ce: erau oameni pe stradă care ne pupau, ziceau că am venit să facem ordine, și când am ajuns pe-acolo pe la Universitate, deja mă simțeam zmeu. M-am tras cu vreo patru ortaci de pe schimbul meu și-am zis că dacă tot am venit, să prindem și noi niște golani de-ăia. Am dat de unii care strigau ceva la noi, ne-am luat după ei, da’ m-am trezit singur, că ăștilalți o tiraseră, și nici n-am apucat să scot furtunul din cizmă, că m-au luat ăia la omor. Băi, nu zic, le-am dat și eu, până la urmă au mai venit câțiva mineri, da’ apucaseră ăia să mă spargă. Mi-au rupt o falcă, plus o coastă, și era cât pe ce să mă ia la pulă și șeful de la sindicatul nostru când m-o văzut în ce hal eram. No, m-or dus ei la un spital, m-or pansat, ce mi-or făcut, și am rămas internat o săptămână, în care numa’ cu paiul puteam să mănânc. Cel mai de căcat a fost că mai erau câțiva în salon care o furaseră de la mineri, și m-ar fi strâns de gât când or aflat că și io îs unul.”
Viorel soarbe cu grijă din berea călâie, de parcă și-acum l-ar durea falca ruptă în bătaie. De când s-au întâmplat toate astea, a schimbat radical macazul, face o muncă importantă pentru comunitate, vecinii îi spun domnu’ Viorel și umbă cu capul sus, dar tot poartă rușinea aia în suflet.
”Ce să-ți mai zic, că or făcut ăia din spital chetă să am bani de tren? Numa’ că vezi, după ce-am ajuns în Vale, ăia habar n-aveau că ce-i cu mine: îs mort, am fugit cu circu’, mai vin sau nu la mină? Noroc că nu apucaseră să îmi desfacă contractul de muncă, atât îmi mai trebuia. Care mă-ntreba ce-am pățit, o scăldam io cumva, că doar nu era să zic cât de prost am fost. Oricum, n-am mai făcut io mulți pureci la mină: în 1996 am plecat și după un an se dădea ordonanța cu disponibilizările – iar n-am avut noroc să fac un ban grămadă… ”
oftează Viorel, și pe bune că mi-a fost milă de bietul om.
Scuze oficiale, după 15 ani
Fără Miron Cozma la cârmă, Liga Sindicatelor Miniere Valea Jiului s-a transformat dintr-o instituţie aflată mereu pe picior de război într-un partener de dialog pentru compania Naţională a Huilei şi reprezentanţii Guvernului. Fraza asta poate fi un eufemism pentru faptul că, de la un an la altul, sindicatele au devenit atât de divizate și liderii lor atât de speriați să nu piardă privilegiile mărunte, încât nici n-au mai contat, decât ca să dea bine pentru administrație. În mod clar, divizarea minerilor e un lucru cât se poate de bun pentru cei care se simţeau incomodaţi de unitatea lor.
Cum spuneam, mentalitatea minerilor s-a schimbat, şi cei mai mulţi nici nu vor să-şi mai amintească de mineriade, pentru că se simt jenaţi de violenţa cu care le este asociată profesia.
În acest context, gestul lui Zoltan Lakatoș, care conduce de mai bine de zece ani ce-a mai rămas din Ligă, de a cere scuze românilor pentru evenimentele din 13 – 15 iunie, poate fi privit ca un gest tardiv, dar necesar, de normalitate. Într-o intervenție prea puțin băgată în seamă de presa centrală, exact acum zece ani, Zoltan Lakaoș a avut curajul să își asume tragediile primei mineriade, la care nu a luat parte, și să ceară iertare. Adevărul istoric rămîne încă de stabilit, responsibilitatea pentru cei care au murit atunci nu a fost încă atribuită cu exactitate, dar scuzele minerilor sunt primul semn de normalitate şi de schimbare venit din această zonă, prea des demonizată în paginile ziarelor.
De la evenimentele de atunci, povestite de cei care le-au trăit, au trecut 25 ani, prea puţin pentru ca lucrurile să fie uitate şi prea mult ca să mai putem spera în recuperarea adevărului adevărat. Între timp, Valea Jiului a trecut printr-o perioadă extrem de agitată, marcată de disponibilizări, proteste, alte mineriade, auto-incendieri ale oamenilor disperați că au rămas pe drumuri şi multă, multă disperare. Agonia Văii nu s-a sfârşit, ci de-abia începe. Investitorii fug de Petroşani, Lupeni, Vulcan, Uricani, Petrila sau Aninoasa ca dracu’ de tămâie, iar guvernul ori se face că lucrează (la altceva), ori elaborează proiecte care niciodată nu vor trece de suportul hîrtiei. Între timp, oamenii de aici privesc neputincioși la închiderea minelor și au învăţat că cel mai bine tot în Spania sau aiurea se cîştigă.
Poate cea mai completă mărturie despre 13-15 iunie 1990 o dă nu un dosar al procuratorii, ci un spectacol de teatru. Proiectul ”Capete Înfierbântate”, al regizorului David Schwartz, e un spectacol de teatru documentar care pune cap la cap punctele de vedere a cinci personaje cheie ale mineriadei, interpretate magistral de actorul Alex Potocean, el însuși născut la Petrila. Aceeași echipă a stat o jumătate de an printre mineri pentru a documenta proiectul Teatrul Subpământ, care dă seama de ceea ce a ajuns Valea Jiului în zilele noastre, și merită să le vedeți spectacolele, ca să vă convingeți că și arta poate fi un instrument al istoriei.
Între timp, ortacii continuă să rămână pentru unii ultimii haiduci și pentru alţii inamicul public numărul unu, asta în timp ce fostul şef de stat Ion Iliescu, cel care le-a și mulțumit atunci, cu zâmbetul caracteristic, a declarat cu sinceritate că minerii au făcut atunci ”un act civic.”
Ca să-mi spăl gustul amar al mizeriei care s-a adunat în straturi groase pe acest subiect, mă gândesc să-l iau pe Nicu la o bere zilele astea și să vorbim de metodele cele mai eficiente pentru strâns fânul ori despre ritualurile de împerechere la pinguinul imperial, numai despre Valea Jiului și minerit să nu mai aud, că și așa or să fie pline ecranele zilele astea de mineri care sparg capete și lovesc cu sete, ca și când nimeni n-ar ști, de fapt, cum stau lucrurile.
Noroc Bun, cum se zice pe-aici!
Dan Voinea: „S-a creat o diversiune”
”O singură dorință au avut minerii: să nu-i chem la Parchet. În fața lor am susținut că am competența să cercetez aceste evenimente, pe de o parte pentru că victimele erau ale aparatului de represiune militar, pe de altă parte pentru că erau implicați și foarte mulți mineri.
Pentru a doua mineriadă, din septembrie 1991, am avut peste 50 de mineri răniți prin împușcare în București, care au fost aduși la Spitalul din Petroșani de către Cosma. Era obligația mea să cercetez cine se face vinovat de împușcarea acestor mineri.
În al treilea rând, era vorba despre foarte multe obiecte pe care minerii le-au luat ca „pradă de război” din București: căști, scuturi – s-au confruntat direct cu scutierii. Când au coborât în Petroșani, fiecare avea câte un scut în mână sau câte o cască de jandarm, bunuri aflate în inventarul Jandarmeriei Române. La un moment dat, Cosma a spus că nu are nimic împotrivă, dar că și ei ar trebui să primească înapoi lămpașele, care erau obiecte de inventar aici, la mine. Erau peste 1.000 de lămpașe lipsă. A trebuit să mă ocup ca să nu existe prejudicii nici de o parte, nici de cealaltă. Mai ales că fusese constituită și o companie de mineri de rezervă, de intervenție, la Armata I din București – am găsit tabelul cu ei.
Aproximativ 1.000 de mineri au fost cazați la Armata I. Li s-au luat costumele de mineri și lămpașele, au fost îmbrăcați în haine militare și integrați acolo. Întâmplător am dat de ei, iar uniformele Armatei, evident, trebuiau restituite, după cum și lămpașele trebuiau recuperate.
„S-a creat o diversiune: unii s-au îmbrăcat în hainele minerilor și au comis faptele pe care le-ați văzut.”
Nu minerii au fost cei care au exercitat acele acte de violență și distrugere, prezentate ulterior într-un anumit fel.
– Aceste lucruri au fost negate permanent de organele statului?
Nu știu, pentru că dosarul nu a fost public. Eu mi-am încheiat ancheta.
Am stabilit, pentru fiecare sediu prejudiciat și pentru fiecare parte vătămată, cine este vinovat. În plus, am descoperit un jurnal istoric, un jurnal de luptă al unității militare folosite la mineriadă, ținut de generalul Șchiop, locțiitorul șefului Statului Major al Armatei.
Acolo erau consemnate, pe ore, evenimentele din 13 iunie 1990. De exemplu: la ora cutare, domnul Ion Iliescu solicită 100 de militari să acționeze în alte zone; la ora cutare, solicită 12 TAB-uri în zona Ministerului de Interne; la o altă oră, cere folosirea gazelor lacrimogene. I s-a recomandat să nu se folosească armata, dar a insistat.
„Astfel se contura clar conducătorul acțiunii de represiune.”
În acel moment, am considerat că dosarul este complet și m-am oprit. L-am audiat pe Cosma, care a avut o atitudine sinceră și a oferit o declarație lămuritoare cu privire la toate acțiunile la care a fost solicitat să participe.
În acest fel, consider că dosarul mineriadelor este clarificat din toate punctele de vedere. Mai rămâne însă un aspect important: prejudiciile. Deplasarea minerilor în capitală, timp de o săptămână, a generat pierderi de producție. La acestea se adaugă costurile de transport și faptul că minerii au fost pontați ca prezenți, au primit salariile și chiar prime pentru participare. Directorul general de la Petroșani mi-a pus la dispoziție toate documentele necesare. Există un dosar separat și pe acest aspect.
– Ați reușit să vorbiți cu domnul Iliescu despre toate acestea?
De fiecare dată când l-am chemat, mi-a adus câte o carte și a refuzat să dea declarație, spunând că adevărul se află în acele volume. Eu nu pot merge în instanță cu o carte, ci cu un dosar solid.
Dacă ar fi să caracterizez acest dosar într-o propoziție, aș spune că este unul complex, cu o puternică încărcătură politică.
– Există vreo șansă să vedem o soluție?
Minerii au avut de suferit ulterior, inclusiv la nivel de imagine, la fel ca întreaga Vale a Jiului. Sunt multe lucruri pe care oamenii ar trebui să le cunoască despre aceste evenimente.”
„Dosarul trebuie să devină public, pentru că adevărul se află în acele file.”
