Pe Zoltan Butuc l-am cunoscut acum mulți ani, când lansase un audiobook cu Povestirile Petrilene ale lui I.D. Sîrbu, și de-atunci nu mai pot citi scriitorul ăsta fără să aud vocea lui Zoli în cap. Am organizat împreună o Zi a Minerului de pomină, în Peștera Bolii, când un fulger a prăjit instalația de sunet, mi-a cântat acasă, pe chitara mea mai bătrână decât mine, și-am petrecut multe ceasuri frumoase împreună, așa că m-am bucurat tare mult să-l revăd la Mina Petrila, devenită, așa cum știți deja, Planeta Petrila.
Ce-a cântat Zoli aici e diferit de cântările de până acum: a venit cu piese pe versuri de Vieru, ne-a citit iarăși povești cu mineri, scrise atât de frumos de inegalabilul Sîrbu, și mi-a cântat și cântecul care îmi place cel mai mult.
Pe lângă toate astea, Zoli mi-a făcut cadou – fără să știe – două cântece ca două picături de ploaie, amândouă despre dor: primul zice cum doare, iar al doilea, care e și preferatul meu, zice că….
