Prietenul meu Sorin Oprea e omul care știe să vadă viața dincolo de cotidian, în ciuda banalităților care ne înconjoară zilnic, și a reușit nu doar să rămână consecvent pasiunii sale pentru artă, ci și să o transmită mai departe.
Sorin e pictorul care desenează arlechini, fotograful care surprinde ca nimeni altul frumusețea unei dimineți în Retezat, bucătarul care a gătit pentru un președinte, călătorul care a bătut toți munții din România și, mai ales, prietenul care are mereu o vorbă bună și un zâmbet cald. E omul care m-a ajutat să descopăr plăcerea unui traseu de creastă și partenerul perfect, atunci când am lucrat împreună. Caietul lui cu coperți albastre e plin de ideile care pluteau în aer la fiecare discuție din curtea lui, și chiar dacă prea puține au devenit ceva, mi-e drag să le știu adunate acolo, în sertarul de la biroul său. Sorin e ca un frate mai mare pe care l-am găsit cu nici nu mai știu câți ani în urmă, și sunt mândru că, vorba altui prieten genial, ne plac aceiași poeți.
Dacă nu i-ați văzut încă lucrările, apăsați play și o să descoperiți o parte din universul lui Sorin Oprea, fie că vorbim de crochiurile de la Liceul de Arte, de seria lui de arlechini – și sunt onorat că doi dintre ei sunt în colecția mea de artă – de compozițiile care merg spre tehnica instalațiilor de artă sau de explozia de culoare din lucrările ultimilor ani. Retrospectiva asta, deși incompletă, e un prilej extrem de potrivit să faceți cunoștință cu un artist prea modest pentru lumea de astăzi sau, dacă îi știți deja lucrările, să le revedeți într-un context care ne permite să aruncăm o privire spre începuturile sale.
Pentru mine, Sorin rămâne, orice ar face, Arlechinul prin excelență, cel care vede dincolo de banalitatea fiecărei zile și care știe să fie când ironic, când sobru, după cum viața o cere.
