Un reportaj de Ilie Pintea
Editor: Mona Dîrțu
KILOMETRUL 1.188. Pe hartă, satul în care Nadia îmi spune că a trăit înainte să ajungă, în ianuarie 2023, la Dorohoi – kilometrul 0 al acestei călătorii pe sens invers – ar trebui să fie undeva lângă Jitomir, un oraș ucrainean aflat pe ruta spre Kiev, și care înainte de război număra peste 250.000 de locuitori.
Însă nici harta, nici GPS-ul nu fac orientarea ușoară: satul Mani, locul din care Nadia, o femeie de 43 de ani, a pornit spre România la începutul acestui an fără o mână, fără un picior și cu șase copii – găsind găzduire la centrul Star of Hope din Dorohoi – e de fapt un cătun: o mică așezare de mai puțin de 30 de case, din care doar zece locuite, case în care rușii încă n-au ajuns – nici cu trupe, nici cu rachete. Băiatul cel mare al Nadiei, de 20 de ani, a rămas în Ucraina – mama lui zice că semnase un contract cu armata la sfârșitul anului trecut. Nadia îmi spune că nu mai știe nimic de primul ei născut de aproape o lună. Că a făcut călătoria aceasta după ce soția primarului din sat i-a cumpărat bilet de autobuz spre Cernăuți, oraș aflat la aproape 400 de kilometri spre vest, și că cel mai mult se bucură pentru că băiatul ei diagnosticat cu autism primește la centrul din Dorohoi terapia de care are nevoie.
Oamenii printre care-a trăit până ca Nadia înainte ca ea să-și lase casa – o casă albă, cu tencuiala căzută și cu bucăți de gard lipsă – spun că trăiesc din ce au pe lângă casă: câteva gâște, rațe și o vacă ce mugește într-un grajd strâmb, care pare gata să se prăbușească. Câmpiile nesfârșite care se întind în jur aparțin unor mari companii agricole, iar singurele venituri ale oamenilor sunt cele pe care le obțin din munca de pe lângă casă. Mănâncă ce produc și vând la piața din Razine, cel mai apropiat oraș, ouă și lapte.
Mani e un tărâm al sărăciei și al luptei pentru supraviețuire, și asta nu doar acum, în vreme de război. Cătunul pierdut pe câmpiile Ucrainei arată ca un loc din care ai vrea să pleci și pe timp de pace, iar războiul n-a făcut decât s-o facă pe Nadia să se hotărască să plece, în sfârșit, încotro a văzut cu ochii.
A luat-o spre sud-est. Așa a ajuns în România. În Dorohoi, la nici 40 de kilometri de frontiera cu Ucraina, s-a oprit. Acolo e și azi. Pare că, cel puțin deocamdată, și-a găsit pacea.
Nadia și prietenii ei, la centrul Star of Hope Dorohoi
KILOMETRUL 0. Se întunecase deja când am ajuns, în 20 ianuarie, la centrul din Dorohoi al fundației Star of Hope – kilometrul zero din care am pornit această călătorie pe sens invers. În fața mea, zece ucraineni umplu, încet-încet, sala. Se așează în semicerc, ușor stingheriți. În jurul lor, pe pereți, desene cu flori, balerine și lebede, planșe colorate și ghirlande cu fructe decupate din hârtie și cu case, colorate care mai de care. Undeva în spatele lor, o fetiță de cinci ani, Diana, își pregătește cu atenție creioanele colorate și începe să deseneze. Zâmbește.
Alături de Nadia, care stă așezată chiar la marginea grupului, aproape de tocul ușii pe care și-a sprijinit cârja, în semicerc, undeva la dreapta, stă Vasili. Are 64 de ani și orașul din care vine, Harkov, e la 925 de kilometri de Dorohoi, locul care i-a devenit “acasă” din martie 2022. Și-a părăsit casa împreună cu soția și fiica, în cea de-a zecea zi a războiului, după ce orașul – al doilea ca mărime din Ucraina – a fost atacat cu rachete și bombardat de aviația rusă. A supraviețuit nu doar bombelor, nu doar refugiului, ci și – la câteva zile după ce a ajuns în România – unui infarct miocardic. A fost operat la inimă, cu sprijinul celor de la fundația care îl găzduiește, dar nu și-a pierdut zâmbetul, chiar dacă e melancolic atunci când vorbește de casă.
Asemeni lui Vasili și familiei lui, Anna a străbătut cei aproape 1.000 de kilometri dintre satul ei din regiunea Harkov și Dorohoi în aprilie 2022, în a doua lună de război, împreună cu soțul și cei trei copii. Fetița cea mică, în vârstă de cinci ani, pe care o vedeam acum desenând, n-a mai scos niciun cuvânt vreme de mai bine de două luni după ce-au ajuns în Dorohoi. Galina, a cărei casă e în Odesa – oraș mândru, aflat la 515 km de Dorohoi – și-a luat nepoțica și-a venit în România, dar și-a lăsat acasă fata, care e polițistă și-a rămas la datorie. Plânge în fiecare zi, ascultând ce vorbește pe chat fetița cu mama ei. Lângă ea stă Marina, de 39 de ani, care ajuns aici în aprilie, venind de lângă Odesa, și care s-a apucat să învețe limba engleză.
Îmi împărtășesc, fiecare, frânturi din viețile lor risipite în jurul unui tort Kiev, cu multe foi și o cremă cu nucă, pe care Natașa, care vine de la peste 1.000 de kilometri de Dorohoi, tot din Harkov, l-a pregătit pentru ziua de naștere a unuia dintre psihologii de la Star of Hope. Natașa, o femeie toată un zâmbet, cu fața rotundă și ochii căprui, îmi spune că, atunci când se va întoarce în Harkov, va face o masă mare în jurul căreia își va aduna toată familia.
Îi ascult. Le spun că din Dorohoi pornesc spre Ucraina. Vasili a râs când a auzit una ca asta, iar câteva dintre femei și-au pus mâna la gură: păi nu e periculos? Natașa îmi scrie pe o bucată de hârtie adresa ei: regiunea Harkov, oraș Liubotîn, strada Caravanskaia numărul 20. Mă roagă ca, dacă ajung pe-acolo, să-i ud florile.
Florile Natașei sunt la 925 de kilometri distanță de kilometrul zero al acestei călătorii.
***
Aurora Vatamaniuc conduce fundația Star of Hope România și mi-a povestit că, în primele zile ale războiului, s-a dus la Vama Siret să ajute ca voluntar, și abia după ce a văzut proporțiile valului de refugiați a pus în mișcare organizația din care face parte. Așa au ajuns mai bine de 50.000 de ucraineni, spune ea, să primească asistență, bilete de avion spre destinațiile lor sau adăpost, iar sprijinul pentru refugiații de război continuă și acum, în fiecare dintre cele cinci centre pe care fundația le are în zona Moldovei – pe lângă Dorohoi, Star of Hope are centre în Botoșani, Suceava, Iași și Vaslui.
Fundația se ocupa înainte de război cu sprijinul acordat copiilor cu dizabilități, și psihologii de aici fac asta și acum, doar că în aproape toate birourile au fost amenajate camere de locuit pentru refugiați, iar sala pentru terapie de la centrul din Dorohoi a devenit un fel de sufragerie în care se strâng refugiații, ca acasă, în familie. Fac lecții de română și engleză – Marina se descurcă deja binișor, mi-a spus în engleză câte ceva despre fetița ei frumoasă și zâmbitoare – și visează la ziua în care se va termina războiul.
Cei mai mulți dintre refugiații găzduiți de Star of Hope fac parte din primul val de ucraineni care au ajuns în țara noastră, iar voluntarii organizației au observat de la o lună la alta cum oamenii care ajung la ei sunt nevoiași. ”Dacă la început au venit cei care aveau posibilități financiare și se descurcau, mai târziu am început să vedem oameni cu niște mașini pe care pur și simplu le-au abandonat pe străzile din Iași sau din Suceava și au mers mai departe cu ce-au putut. Mulți au venit cu pisicile, cu cățeii, și a trebuit să găsim soluții și pentru asta”, spune Aurora Vatamaniuc.
De întors acasă nu vorbesc cu același entuziasm ca despre sfârșitul ostilităților – mulți nici nu mai au la ce se întoarce. Galina îmi spune că în satul ei din regiunea Odesa cea mai mare parte a localnicilor a plecat în refugiu, ca și ea, și că bombardamentele au distrus o mare parte din case. Marina se întreabă unde și-ar putea găsi de lucru după război, la cât de multe fabrici din regiunea ei au fost distruse, iar Vasili, care are o pensie bună, nu își dorește decât să își găsească întreagă casa, din care plecase după ce schijele unei bombe i-au spart geamurile.
Nici Nadia nu se gândește să se întoarcă acasă. După ce am ajuns în satul ei, pierdut pe câmpiile din Jitomir, am înțeles de ce.
Înapoi în Ucraina
KILOMETRUL 33. Nu sunt mai mult de 40 kilometri între principalul punct de trecere a frontierei dintre România și Ucraina, Siret-Porubne, și Cernăuți. O jumătate de oră în 2023, la aproape un an după începutul războiului. E a șasea oară când trec prin vamă: la 1 martie 2022, când am ajuns prima dată aici – înainte ca autoritățile să organizeze primirea refugiaților – sutele de corturi și containere cu ajutoare se întindeau, de partea românească a graniței, pe mai bine de un kilometru. Mâncare, haine călduroase, pături, produse de igienă. Dar și jucării, și alimente pentru cei care suferă de intoleranță la gluten, și mâncare pentru pisici și căței. De partea ucraineană a graniței, coloane de mașini întinse pe kilometri întregi – fluxuri de mii și mii de oameni care, odată ieșiți din vamă, au înaintat, spre destinații stabilite în grabă, prin valul de solidaritate înălțat la Siret în primele săptămâni de război.
Acum, la aproape un an de la începutul acestui exod, nu mai este nimeni aici să întâmpine refugiații cu ceai cald, dar nici ucrainenii nu mai vin cu zecile de mii. Lucrurile s-au stabilizat cumva, cei care au hotărât să părăsească țara au făcut-o până acum, și chiar dacă organizațiile non-guvernamentale se așteptau la un nou val de refugiați, (din cauza frigului și a faptului că infrastructura critică a Ucrainei fusese distrusă de bombardamentele intense din noiembrie) proporțiile acestei noi migrații au fost mult mai reduse. Explicațiile pe care le-am găsit la fața locului pentru numărul mic al celor care au plecat din casele lor mânați de frig și întuneric țin de lipsa resurselor: pur și simplu, cei mai mulți n-au avut bani să plece, sau cu ce au avut și-au cumpărat generatoare. În plus, cei care rămăseseră acasă de la începutul războiului o făceau și ca o formă de rezistență. Mi-au spus asta oameni din Cernăuți, din Kiev sau din Harkov, care vedeau în faptul că rămân în Ucraina ceva asemănător, într-o oarecare măsură, cu lupta.
KILOMETRUL 72. Reducerea semnificativă a numărului celor care vor să părăsească țara se vede și la Cernăuți, principalul punct de tranzit pentru cei care vin din estul și sudul Ucrainei (unde au loc lupte din 24 februarie 2022) și vor să plece spre Europa, trecând granița în țara noastră. În primele luni ale războiului, în vechiul oraș din Bucovina au ajuns peste 100.000 de oameni, și nu toți au plecat spre alte țări.
Vestul Ucrainei continuă să rămână singura regiune a țării în care nu au avut loc bombardamente și atacuri cu rachete, iar această relativă siguranță a făcut ca mii de familii să rămână aici. În statisticile oficiale, ei sunt numiți ”strămutați intern”, și sunt peste 300.000 doar în regiunea Transcarpatia, iar pentru aceștia există încă din luna august programe de asistență și suport. La Cernăuți a fost pus în aplicare chiar de la începutul acestui an un program extins pentru aceste persoane, prin care li se acordă sprijin în găsirea unui loc de muncă și a unei locuințe, dar lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere. Ajutoarele sociale sunt plătite din sumele pe care Ucraina le primește ca ajutor din partea comunității internaționale, iar în plan economic lucrurile stau și mai rău, pentru că multe fabrici din est s-au relocat în regiunea Cernăuți, dar duc lipsă de forță de muncă, mai ales cu calificările de care au nevoie.
Liviu Rusu, directorul centrului de afaceri ucraineano-român din Cernăuți, spune că aceasta e una dintre cele mai mari probleme în prezent. ”Fluctuația a fost foarte mare și nu s-a oprit: mulți dintre cei plecați peste graniță la începutul războiului nu s-au mai întors, foarte mulți au fost înrolați și, în aceste condiții, e o adevărată provocare să găsești angajați, mai ales dacă vorbim de personal calificat. Eu cred că, atâta timp cât durează războiul, aceste probleme nu se vor termina, iar după terminarea fazei active a războiului, după încetarea mobilizării, există o mare speranță că se vor întoarce acasă cei care au fugit de război sau de înrolarea în armată, iar atunci important va fi costul muncii plătit în Ucraina, în comparație cu piața europeană”, spune Liviu Rusu.
Conștiente că mulți nu vor mai reveni în Ucraina fie pentru că nu mai au la ce să se întoarcă, fie pentru că reușesc să își găsească locul altundeva, autoritățile de la Kiev au început o campanie prin care îi încurajează pe ucraineni să vină acasă, însă puțini o fac. Toți cei pe care i-am cunoscut au rude în străinătate – copii, nepoți, frați – și îi încurajează să rămână acolo. Vasile are și fata, și băiatul peste hotare și chiar dacă la Cernăuți încă e liniște, le-a spus să rămână acolo unde sunt. La Lviv am cunoscut o familie care venea din Kiev și pleca în Polonia, cu trei copii mici, și instabilitatea economică era o problemă care îi îngrijora tot atât de mult cât războiul. În plus, situația pe care am găsit-o la sfârșitul lunii noiembrie, după primele atacuri care au lăsat Ucraina în întuneric, nu s-a schimbat prea mult de atunci. Doar câteva ore de lumină și căldură pe zi, și acelea întrerupte de alarme. Oricât de bine ar funcționa propaganda autorităților de la Kiev, nu prea există motivație pentru a te întoarce acolo.
Cei care au rămas la Cernăuți se bucură de liniștea relativă întreruptă și aici de sunetul alarmelor de raid aerian, pe care nici nu le mai iau în serios, având în vedere că o singură rachetă, și aceea interceptată, a ajuns până acum în regiune. Orașul ăsta din vechea Bucovină e doar un punct de tranzit în drumul refugiaților. Ca să le refac traseul, am pornit mai departe, spre inima țării, pe drumuri pe care le știam din primele săptămâni de război.
Refugiat fără voie
Încă nu se făcuse ziuă când am plecat spre est și mă aștepta un drum de 350 de kilometri până la Vinița, pe care îl străbăteam pentru a zecea oară. Orașul acesta, în care am ajuns inclusiv după atacul cu rachete care a ucis 26 de civili, în iulie 2022, era un punct intermediar obligatoriu în drumul spre estul Ucrainei. Drumul de Kiev trece pe aici, și că să ajungi în Donețk tot pe la Vinița trebuie să treci. În orașul acesta, care avea aproape 400.000 de locuitori înainte de război, am văzut cum e să trăiești pe drumuri, la mila oamenilor.
Primele zile ale lunii martie erau pline de confuzie: războiul abia începuse, fiecare oraș își organiza unități de apărare teritorială și informațiile care veneau de la Kiev, unde voiam să ajung, se contraziceau una pe alta. Plecasem din Cernăuți spre Jitomir, de unde toate drumurile erau închise spre capitală, și am fost oprit la zeci de puncte de control, aproape în fiecare localitate prin care treceam. Drumul de peste 300 de kilometri a însemnat o călătorie de aproape o zi, iar când s-a înserat mi-am dat seama cât de ciudat arăta drumul: de la piața de pește din Leticev, pe mai bine de 15 kilometri, numărați pe kilometrajul mașinii, am trecut pe lângă o coloană interminabilă de autovehicule ce se îndreptau spre vest, în timp ce singura mașină care mergea în sens invers era a noastră. Pe toată bucata aia de drum vedeam doar luminile mașinilor care se târau în coloană, întrerupte din loc în loc de girofarurile mașinilor de poliție care escortau câte o cisternă cu combustibil. Vorbisem mai devreme cu un șofer la benzinăria din Leticev și mi-a spus că a parcurs 50 de kilometri în opt ore. Aștepta, alături de alte zeci de mașini, cisterna cu combustibil, din care fiecare șofer primea zece litri. Cu canistra din portbagaj mai puteam parcurge o bună bucată de drum, dar tot mă neliniștea lipsa benzinei.
La Vinița, un oraș aflat la 260 de kilometri de Kiev, a trebuit să oprim, pentru că restricțiile de circulație nu ne permiteau continuarea călătoriei pe timp de noapte, așa că am căutat un loc de cazare. Booking-ul mai că n-a râs de mine, nici vorbă de vreo proprietate disponibilă. Ghidul cu care eram, un călător experimentat, mi-a zis că știe el un hotel unde o să fim primiți cu siguranță. Așa a fost, dar ne-au primit doar ca să ne spună că nu au locuri. Oamenii dormeau inclusiv la recepție sau pe holuri, și așa se întâmpla și la alt hotel la care ne-am încercat norocul. Între timp se făcuse târziu și devenea periculos să mai circuli. Militarii de la posturile de control risipite în intersecții erau destul de nervoși și nu era cazul să încalc restricțiile impuse de autorități. Mă pregăteam pentru o noapte lungă în mașină, când un localnic ne-a îndrumat spre o sală de sport, în care oamenii amenajaseră un centru pentru refugiați.
Oamenii care se ocupau de adăpostul improvizat în sala de sport m-au primit fără să pună prea multe întrebări. Eram și eu unul dintre cei care aveau nevoie de un loc în care să doarmă, chiar dacă eram un jurnalist. După ce mi-a fotografiat pașaportul, omul care se ocupa de centrul ăsta improvizat – un bărbat blond, la vreo 30 de ani – mi-a zis că nu mai e loc decât pe ringul de box.
Bun și ăla, mi-am zis.
Atunci am intrat pentru prima dată într-un ring de box, și nu ca să lupt cu vreun adversar de temut, ci ca să găsesc un loc unde să-mi pun sacul de dormit. Dacă sportivii care intră în el ajung la podea doborâți de adversar, eu m-am întins acolo de bună voie și mi-am desfăcut sacul de dormit forțat de împrejurări și de oboseală.
Un citat din Muhammad Ali, care zicea, probabil, ceva motivațional, umplea un perete din dreapta mea, și pe cel din spatele meu era un desen destul de reușit cu legendarul luptător.
Celebrul boxer, desenat în sala de sport devenită adăpost
Ringul ăsta de box era, cumva, și o metaforă pentru poporul ucrainean, care lupta din toate puterile în zilele acelea și mult timp după, chiar dacă adversarul încălca toate regulile.
Mișa, un băiețel de cinci ani, a urcat în ring să-mi arate robotul galben cu care se juca. Ceva mai departe, un alt băiețel, inspirat de tematica locului, boxa cu tatăl său, și lupta a sfârșit într-o gâdilătură strașnică. Oamenii continuau să sosească și curând abia puteai să mai pășești printre cei care își făcuseră culcuș pe unde au găsit loc. La intrare, voluntarii aduseseră ceai și plăcinte, pentru că ajutoarele umanitare trimise de peste tot continuau să ajungă aici, unde era nevoie de ele, dar și localnicii se mobilizaseră exemplar.
Mi-am lăsat bocancii la intrare, lângă alte zeci de perechi, mi-am pus telefonul la încărcat în ghemul de prelungitoare pe care l-am găsit lângă un perete și am mâncat ceva din ce se găsea pe o masă improvizată. Mă simțeam cumva vinovat că mănânc din mâncarea refugiaților, dar oamenii m-au îndemnat să nu-mi fac griji: localnicii continuau să aducă alimente și ceai fierbinte. Chiar și așa, am înghițit cu noduri din plăcinta cu spanac și carne din care luasem o bucată.
La zece și jumătate, când s-au stins luminile, sala de sport transformată în dormitor a amuțit.
Foșnete, oftaturi și conversații șoptite s-au mai auzit o bucată de vreme, iar mamele și-au îmbrățișat copiii și i-au pus la culcare. Un domn în vârstă, cu o pisică de culoarea cafelei cu lapte, se ghemuise într-un colț și ținea pisica la piept. N-avea nimic altceva, doar un palton elegant și pisica aia pe care o ținea în brațe. Ici și colo, chipurile luminate de ecranul câte unui telefon apăreau și dispăreau în întuneric, iar îngrijorarea plutea în aer ca ceața într-o dimineață de toamnă.
Mă întrebam, în timp ce podeaua tare a ringului de box nu mă lăsa să dorm, cu ce-aș fi plecat de-acasă dacă ar fi trebuit să fug, la fel ca ei. N-aș fi putut lua cărțile, nici chitara, nici tablourile preferate, nici aia, nici ailaltă. Îmi venea în minte cântecul celor de la Kansas, Dust in the wind, și vorbele Eclesiastului, care zice că deșertăciune sunt toate. Tot ce prețuiam era balast inutil, pe care n-aveai decât să îl lași în urmă în clipa în care ar fi trebuit să pleci ca să te salvezi. Mă gândeam, căutând o poziție care să mă lase să adorm pe podeaua tare și rece, că toate clișeele acelea care îmi veneau atunci în cap pleacă de la un adevăr fundamental: nu iei nimic, sau mai nimic cu tine atunci când pleci așa. Tatăl care se juca cu fiul lui mai devreme mi-ar fi spus, sunt sigur, că a luat ce era mai important pentru el pe lumea asta. Poate la fel ar fi zis și domnul cu pisica, și în mod sigur pentru mama își legăna pruncul în dreapta mea nu mai contau lucrurile rămase în casa pe care o părăsise în grabă. Exercițiul ăsta de smerenie mi-a fost de mare ajutor atunci și în zilele care au venit după aceea, pentru că am înțeles și mai bine cum e să te pui, la propriu, în pielea celor despre care scrii.
M-am ghemuit în căldura relativă a sacului de dormit și am potrivit mai bine rucsacul care devenise pernă. În jurul meu, murmurul conversațiilor se stingea încet. Alături de câteva zeci de oameni, găsisem adăpost peste noapte într-o tabără pentru refugiații din Ucraina, într-un oraș din mijlocul țării. Îmi era frig, ziua care se încheia fusese una complicată, iar locul în care ajunsesem era un popas neprevăzut în drumul meu spre linia frontului. Cineva, îmi închipui că mămica unui bebeluș, adusese o jucărie muzicală, și am ațipit, aproape neverosimil, pe un cântec de leagăn – știți voi, ăla cu lullaby and blue sky.
Câteva reprize de somn au fost de ajuns, iar ringul de box nu-i chiar atât de confortabil ca să lenevești în căldura sacului de dormit. Când se crăpa de ziuă, vecinii mei de dormitor s-au trezit și se pregăteau de drum, la fel ca mine. Eu unul știam unde mă duc și aveam o vagă idee despre unde dorm în noaptea următoare, dar ei urmau să treacă prin cine știe câte locuri ca ăsta până să ajungă în siguranță acolo unde voiau – cât mai departe de război.
În noaptea aceea n-a fost nici o alarmă aeriană, chiar dacă războiul era la câțiva pași.
Nici pe drumul meu din iarna începutului de an n-am avut nici o alarmă, așa că am oprit la Vinița doar să beau o cafea și să refac, în gând, drumul spre sala aceea de sport, în care cine știe câți oameni or mai fi dormit după aceea. Călătoria mea mergea mai departe, pentru că cei care au vrut să se salveze de război veneau din estul în care luptele nu încetaseră.
Acolo am ajuns într-un târziu, pe drumuri care aproape că m-au făcut să regret destinația pe care mi-o propusesem.
Pata de culoare din inima unui colos industrial
KILOMETRUL 660. La Krivoi Rog au ajuns de la începutul războiului peste 60.000 de strămutați intern, care fugiseră din Herson sau Donbas, așa că orașul acesta era una dintre destinațiile obligatorii ale călătoriei mele în sens invers. De la Vinița am luat-o la dreapta și după ce am părăsit autostrada am intrat pe niște drumuri care cred că nici n-ar trebui să existe pe hartă: groapă lângă groapă, prin păduri și halde uriașe de minereu, de am crezut că s-a supărat GPS-ul pe mine. În plus, era beznă și străzile la care am ajuns într-un sfârșit erau întunecate, ca peste tot în țara asta.
La hotelul la care am stat era ditamai petrecerea, o zi de naștere sau ceva (tot atunci se întâmpla să fie și ziua președintelui Zelenski, născut chiar la Krivoi Rog) și oamenii păreau să facă abstracție de faptul că la alerta de raid aerian pe care tocmai o primisem s-a mai adăugat una, de care n-am avut parte până aici, cea de bombardament de artilerie. Războiul era afară, nu aici, unde oamenii dansau, iar un barman cu imaginație scrisese pe borcanul de bacșișuri că-s bani pentru killeru’ lu’ Putin.
Ziua, orașul ăsta mi-a plăcut și mai puțin: un colos industrial în care parcă timpul se oprise în loc, un imens oraș-colonie, cu combinate siderurgice și cu cariere din care se extrage minereul de fier. Citisem despre Krivoi Rog că se întinde pe 60 de kilometri lungime, și când am făcut 26 de kilometri până la sediul administrației m-am convins că e nasol să faci naveta dacă stai aici.
Timpul părea că se oprise în loc pe la jumătatea secolului trecut: blocuri prăpădite, străzi desfundate, câțiva oameni pe trotuare și un cer plumburiu care făcea și mai apăsătoare atmosfera asta. Ce nu mai văzusem până aici a fost felul ingenios în care oamenii de la bloc au adus cu ei o parte din viața de la țară: tot spațiul verde dintre blocuri era împânzit cu pivnițe săpate de oameni, care își depozitau în ele tot felul de provizii. Beciurile astea se și vindeau, cam ca garajele la noi, și treaba asta, mi-au zis localnicii, nu e nici permisă, dar nici interzisă.
Am găsit în cenușiul ăsta și o pată de culoare: un centru comunitar ce devenise principalul punct de sprijin pentru refugiații care ajungeau în Krivoi Rog din Donbas și Herson. Zidurile colorate de aici m-au dus cu gândul la Petrila, și uite-așa m-am simțit pentru o clipă ca acasă. Iuli Morozov, cel care se ocupă de centrul comunitar Shelter Plus, m-a primit într-o încăpere ticsită cu tot felul de vechituri așezate cu măiestrie. A povestit că, înainte de război, organizația pe care o conduce se ocupa cu tot felul de programe educaționale în oraș, dar valul de refugiați venit din estul și din sudul Ucrainei i-a făcut repede pe voluntari să realizeze că e nevoie de tot ajutorul. ”Vezi tu, noi trăim într-un oraș industrial, unde nu există turism pentru că oamenii n-au ce să vadă dacă vin aici, așa că nu prea avem tradiția ospitalității. A fost o adevărată provocare să ne ocupăm de adăpostirea oamenilor și de nevoile de bază pentru fiecare dintre ei, dar de la începutul războiului și până acum am ajutat peste 20.000 de oameni”, a spus Iuli. Cifra nu e deloc de neglijat, și autoritățile chiar au avut un partener în organizația aceasta, care a preluat atât de mulți dintre cei peste 60.000 de strămutați intern ajunși la Krivoi Rog.
Am făcut un tur al centrului, care funcționa într-o fostă grădiniță. Pe lângă cantină, locuri de joacă pentru copii sau o sală în care elevii aveau acces la computere ca să participe la cursurile online am găsit aici un atelier de olărit și chiar un studio de înregistrări în toată regula, unde cineva cânta la chitară, iar într-o clădire alăturată am dat peste depozitul de unde câteva sute de oameni primeau alimente în fiecare zi.
Toate astea se întâmplau cu sprijinul unor organizații internaționale, și Iuli Morozov mi-a spus cât de riguroși sunt finanțatorii săi și câte documente trebuie să însoțească fiecare tranșă de ajutoare. Dincolo de nevoile imediate ale celor ce venea din mijlocul luptelor, cei de aici și-au dat seama că e nevoie de mai mult, și au pus la punct un sistem de asistență psihologică.
”La început, oamenii au fost reticenți: cum să merg la psiholog? Veneau aici oameni din zone rurale, ale căror griji erau că n-are cine da mâncare la găini, și noi le vorbeam de psiholog. A fost de ajuns o singură ședință și pe urmă s-a făcut coadă, pentru că oamenii aveau nevoie să fie ascultați, și asta au găsit”, a mai spus Iuli.
În plus, voluntarii au încercat să-i facă pe cei ce-au rămas aici – strămutații intern – să aibă sentimentul că aparțin unei comunități, așa că au început să-i implice în activitățile lor, și foarte mulți au devenit, la rândul lor, voluntari, ajutându-i la rândul lor pe alții. Și pentru că războiul era la câțiva pași – alerta de bombardament de artilerie însemna că ne aflăm aproape de linia frontului – Iuli Morozov și-a dat seama că, de fapt, el și voluntarii lui nu știu cum să facă față unei posibile situații de luptă, care înseamnă victime multiple, așa că a organizat un curs de prim ajutor după standardele NATO, la care au luat parte peste 1.000 de oameni până la începutul anului 2023. ”Am observat că primul ajutor nu e acordat, de regulă, de profesioniști, ci de oameni obișnuiți, de cei care se află lângă tine. Până acum peste 1.000 de oameni au urmat acest curs, e chiar un număr mare pentru noi. Toți instructorii noștri sunt oameni cu educație medicală specială, care s-au pregătit în acordarea asistenței medicale potrivit standardelor NATO. Acum lucrăm să dezvoltăm un curs de același fel pentru copii, bazat pe aceleași reguli, dar adaptat înțelegerii lor, pentru că încercăm nu doar să soluționăm problemele sociale de moment, ci și să facem lucruri care să dureze pentru mult timp”, a spus Iuli Morozov.
Într-o clădire în care urma să fie amenajat un hostel pentru refugiați lucrau mai mulți oameni care se aflau de luni bune în grija voluntarilor de la Shelter Plus. Vanea, un bărbat de nici 30 de ani, s-a oprit din lucru să îmi spună povestea lui. Vine din Soledar, oraș făcut una cu pământul, și a plecat de acasă cu ce a putut să pună în mașină. I-au dat lacrimile când ne-a arătat pe telefon o filmare cu case puse la pământ de bombardamente. ”Nu am la ce să mă întorc, acolo nu mai există nimic”, spune el. Își găsise un apartament cu chirie în Krivoi Rog și lucra în amenajări interioare, iar când avea timp venea să ajute și la organizația condusă de Iuli.
El și voluntarii din Krivoi Rog fac parte dintre ucrainenii care n-au stat să aștepte ajutorul altora, ci și-au pus toate resursele în sprijinul celor care aveau nevoie de ajutor. Întâlnisem în vara anului trecut, la Cernihiv, tinerii de la organizația Los Solomas, din Kiev, care făceau mai bine de 100 de kilometri, de două ori pe săptămână, ca să aducă ajutoare cumpărate din banii strânși de la donatori din țară, și am cunoscut la Ivano Frankivsk psihologi din Herson care înființaseră o linie telefonică ce funcționa zi și noapte pentru cei care aveau nevoie de ajutorul lor. Dincolo de ajutoarele din afara țării, care s-au tot împuținat de la o lună la alta, ucrainenii s-au ajutat și se ajută singuri, iar felul în care comunitatea din Krivoi Rog i-a primit pe refugiați mi-a arătat că nici un loc nu e prea gri, atâta timp cât cineva își propune să îl coloreze.
Clipa asta de culoare a trecut însă repede: iar suna ciudat alarma, anunțând bombardamente de artilerie.
Peste puțin timp aveam să aud cum sună de-adevăratelea tunurile. Călătoria mea în sens invers încă nu se terminase.
Mani, cătunul sărăciei
KILOMETRUL 1.188. Până acum făcusem în total cam 15.000 de kilometri prin Ucraina, și știam că îți trebuie multă răbdare ca să ajungi dintr-un loc în altul, într-o țară atât de întinsă, dar drumul spre satul Nadiei – ținta călătoriei mele în sens invers – a fost o adevărată încercare, atât pentru nervii mei, cât și pentru biata mașină.
De la Krivoi Rog am mers și mai spre est, până la Torețk și Bakmut, locuri din care toți cei care puteau să plece au plecat, iar toți cei rămași trăiau fără curent, apă și căldură, în bubuitul înfundat al loviturilor de artilerie. Am dormit în casa Olenei, la Kostromka, gustând iarăși, de nevoie, din viața de refugiat, și la Kramatorsk, oraș închis de armată, într-un apartament părăsit și în sunetul alarmelor care se succedau. Am străbătut așezări pustii, străzi întunecate și câmpuri ghemuite sub un cer de plumb, iar într-un târziu m-am apropiat de satul Nadiei, femeia a cărei poveste impresionase pe toată lumea.
Ca să-i găsesc satul m-am dus mai întâi la Jitomir, unde comandantul militar al regiunii, Serhei Suhomlin, așteaptă să se termine războiul ca să-l poată pune înapoi pe Ghandi pe perete, în locul portretului lui Zelenski. De-acolo am primit numărul unui primar, care mi-a dat numărul altuia și, într-un sfârșit, aveam o direcție clară – pentru că GPS-ul rămăsese supărat pe mine și nu m-a ajutat nici de data asta. Ca să găsesc destinația mea, sateliții nu îmi erau de nici un folos: drumul indicat pe hartă pur și simplu nu exista. Fiecare dintre cei cu care am vorbit la telefon întrebau același lucru: ce naiba să cauți la Mani, ce e de găsit acolo? Soluția a fost să merg spre o localitate apropiată, de unde nu mai era mult, și așa am și făcut, urmând un drum care devenea tot mai prost cu fiecare kilometru.
Drumul ăsta plin de gropi trecea prin mijlocul unui câmp nesfâșit, iar cătunul Mani, pe care-l căutam, era așa de mic încât am trecut de el. M-am întors și am găsit pe cineva într-o curte care m-a îndrumat spre ultima casă din sat. Era casa Nadiei, pentru care bătusem atâta drum.
Femeia nu mințise cu nimic atunci când a spus că a plecat pentru că ”se stricase” casa, și n-a fost nevoie de bombe sau rachete ca să ia decizia să plece din Mani: casa în care locuise abia se mai ținea pe picioare. Un câine pricăjit și mort de foame bântuia pe prispă, pereții într-o rână erau plini de crăpături iar jucăriile copiilor rămăseseră peste tot prin curte. Un dinozaur de pluș înfipt în gard privea încremenit spre câmp și un fotoliu desfundat părea că încă așteaptă pe cineva, dar Nadia era la sute de kilometri depărtare, în centrul de la Dorohoi, și mi-e greu să cred că se va întoarce vreodată aici. Vecinii, care trăiau într-o casă doar cu puțin mai solidă, mi-au spus că abia de mai sunt 50 de bătrâni în sat, și doar patru case de pe strada aceea mai erau locuite.
Am hrănit câinele cu ce mai aveam prin mașină și-am pornit la drum. Călătoria mea în sens invers, care mă purtase înapoi spre locul din care au venit refugiații, se apropia de sfârșit. N-am ajuns la Harkov, să ud florile Natașei, iar fuga Nadiei în România se dovedise a fi fost provocată și de sărăcie, nu doar de amenințarea războiului. În fond, și ăsta e tot un război – lupta pentru supraviețuire – și se prea poate să fie mulți alții în situația femeii care a plecat dintr-un cătun sărac în căutarea unei altfel de vieți.
Războiul continuă și nu pare să se termine curând. Călătoriile mele în Ucraina m-au învățat cât de repede se poate schimba viața unui om și câtă nevoie avem unii de ceilalți, iar fiecare poveste pe care am întâlnit-o a fost o lecție de solidaritate.
Nadia a rămas la Dorohoi, unde psihologii de la Star of Hope au grijă de copilul ei care suferă de autism.
Diana vorbește într-una, după ce n-a putut scoate o vorbă din cauza șocului, și desenează flori și case colorate.
Vasili, ce pare bunicul de treabă al refugiaților din centrul în care l-am cunoscut, speră să își regăsească întreagă casa, și m-a invitat la el după război.
Natașa continuă să facă prăjituri.
Ucraina rezistă.
Material realizat cu ajutorul unei burse în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) în parteneriat cu UNICEF, cu susținerea USAID. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția UNICEF.
