În lumea de azi e important pe cine cunoști, ca să ai la cine apela: e bun la casa omului un medic, un mecanic auto, mai știu eu ce, pentru cazuri de urgență.
Să cunoști un poet înseamnă ceva la fel de important, pentru că poeții, dragii moșului, te ajută să redescoperi frumusețea uitată a lumii, care e tot acolo, dacă știi să te uiți, iar eu sunt bucuros că între poeții pe care am onoarea să îi fi cunoscut mai mult decât de pe coperta unei cărți se numără și Radu Vancu, omul care este, prin tot ce face, aproape definiția poeziei.
Radu Vancu e și profesor, și activist social – deși nu-mi place cum sună termenul ăsta, n-am găsit altul mai potrivit – și un observator lucid al realității, iar discuția cu el a ajuns de la poezie și frumusețea ei la puterea cuvintelor și la forța pe care o are, deși poate nu o conștientizează, fiecare scriitor. Am aflat de la el despre Ministerul Poeziei, înființat cu o mie de ani în urmă de un calif vizionar, despre dictatorii care se tem de cuvinte mai mult ca de orice și despre cum se vede literatura românească de azi în lume, iar felul în care a vorbit despre Nobelul pentru literatură de atâtea ori pus în dreptul lui Mircea Cărtărescu mi-a plăcut foarte mult, pentru că rezumă exact ce credeam și eu.
Una peste alta, a fost o discuție foarte plăcută, cum sunt toate întâlnirile de la FILIT Iași, și mulțumesc din nou pentru generozitate. După interviul ăsta sunt sigur că, dacă nu l-ați citit încă pe Radu Vancu, o să îi căutați fie poezia, fie jurnalul, recent apărut în librării.
