Iordania

Dacă ești fan Star Wars, o să crezi că ai ajuns pe planeta Tatooine.

Dacă ai descoperit Dune, poți să juri că ești pe Arrakis, în ținutul lui Shai Hulud.

Bine ai venit în Iordania, țara în care Dumnezeu s-a jucat cu munții, cu vântul și cu nisipul deșertului.

Îmi doream să ajung aici încă de când am văzut primele imagini cu misteriosul oraș de piatră pierdut între stâncile de la Petra, iar țara asta nu m-a dezamăgit: de la Amman la Aqaba, de la Marea Moartă la Marea Roșie ori de la Wadi Rum la Jerash am găsit locuri fabuloase, în care îți dorești să revii, ca să le savurezi pe îndelete ori ca să le vezi în lumina altui anotimp.

Circuitul prin Iordania a însemnat nu doar atracții turistice văzute în viteza cumva obligatorie pe care o impune călătoria de-a lungul și de-a latul unei țări, ci și momente de respiro, cum au fost răsăritul și apusul în deșert ori o după amiază pe o plajă aproape pustie de la Marea Roșie, la doi pași de Egipt. De altfel, cu un moment de relaxare a și început povestea noastră în Iordania.

Cascadele termale Ma’in și canionul Wadi Bin Hammad

Am ajuns la Amman seara și am petrecut prima noapte în Iordania într-un hotel de lângă Marea Moartă, iar prima călătorie propusă de Fadi, ghidul nostru acolo, ne-a dus la cascadele termale Ma’in. Situate la 58 km sud de Amman și la 27 km de Madaba, cascadele de aici  se află la 120 de metri sub nivelul mării, iar în regiunea Ma’in sunt 63 de izvoare la diferite temperaturi, dar cu o compoziție chimică similară.

Piscina este în aer liber, săpată natural în piatră și are mai multe etaje, temperatura apei crescând cu cât urci mai sus. În partea superioară, în spatele perdelei de apă, se afla o peșteră care acționează ca o saună naturală – temperatura aici este peste 60°C. Izvoarele termale sunt accesibile prin mai multe trasee, iar cascadele Ma’in coboară din vârful munților și formează decoruri fascinante, completând apele care curg prin zona protejată Mujib către Marea Moartă.

După o baie în apa fierbinte a cascadei am pornit spre canionul pe care urma să-l explorăm, iar drumul până acolo a fost un spectacol în sine. Lângă Kerak, aproape de Marea Moartă, se află canionul Wadi Bin Hammad, mai puțin frecventat de turiști, dar extrem de spectaculos, cu stânci înalte de gresie, cascade și un pârâu prin care turiștii merg câțiva kilometri.

Betania – pe urmele Botezului Domnului

Există suficiente argumente biblice și chiar istorice care plasează locul în care Ioan Botezătorul l-a botezat pe Isus pe teritoriul de azi al Iordaniei, și bucata aceasta de Iordan este un loc de pelerinaj pentru creștini încă din epoca bizantină. Pentru că situl era foarte aproape de hotelul nostru, am pornit spre ceea ce ar putea fi chiar locul în care s-a produs acest moment esențial al creștinismului.

Din parcarea în care am lăsat mașina am parcurs aproape doi kilometri până la situl arheologic vizitat în anul 2000 și de Papa Ioan Paul al II-lea. Aleea umbrită duce spre locul în care săpăturile arheologice au relevat scările, pilonii și ruinele a nu mai puțin de cinci biserici, construite una peste alta, ceea ce atestă importanța acestui loc pentru pelerini, iar mozaicul de la Madaba, pe care l-am văzut mai târziu în biserica din oraș, e considerat cea mai relevantă dovadă a faptului că acesta e, de fapt, locul Botezului.

Pentru că am fost în Iordania la începutul sezonului turistic, și aici, ca și în alte locuri foarte frecventate, am fost singurii vizitatori, iar asta ne-a permis să ne bucurăm cu adevărat de liniștea locului prin care e foarte posibil să fi trecut cândva și Isus. La nici zece metri, pe malul celălalt al Iodanului, steagul Israelului flutura în vânt.

Muntele Nebo

Și ca să rămânem cumva în contextul ăsta, următorul popas a fost pe Muntele Nebo. Potrivit tradiției iudaice, acesta este muntele de pe care Moise a privit spre Pământul Făgăduinței, în care nu i-a fost îngăduit să pășească. Pe acest munte ar fi și murit marele profet Moise.

Datorită legăturii pe care o are cu Moise, muntele Nebo a fost, dintotdeauna, un mare centru de pelerinaj, atât în lumea iudaică, dar și în cea creștină. Cercetările arheologice întreprinse de călugării franciscani, care dețin acest loc, au scos la lumină rămășițele extrem de importante ale unei foarte vechi biserici creștine.

O sculptură care comemorează o parte din povestea lui Moise  de pe muntele Nebo a fost creată de artistul italian Giovanni Fantoni. Este un simbol al miracolului șarpelui de aramă invocat de Moise în pustiu, alături de crucea pe care Isus a fost răstignit.

De sus, de la cei aproape 1000 de metri ai muntelui Nebo, poți vedea până departe spre ținuturile aride, presărate cu pâlcuri de măslini sau mici oaze de verdeață, și îți poți închipui lesne cum va fi fost pentru Moise finalul îndelungatei sale călătorii.

Petra

Călătoria lui Moise luase sfârșit pe muntele Nebo, dar a noastră continua spre cel mai vizitat loc al Iordaniei, desemnat drept una dintre cele șapte minuni moderne ale lumii. Fascinantul oraș de piatră ascuns între canioanele sculptate de vânt ne aștepta să îi descoperim secretele.

Ca să ne pregătim pentru Petra am poposit o zi în Aqaba, printre palmierii uriași de lângă litoral. Erau 27 de grade, pe când în țară iarna încă se lupta cu primăvara, iar scurta plimbare pe faleză, dar și incursiunea în larg, m-au făcut să pun orașul ăsta pe lista celor în care cu siguranță mi-aș dori să mă întorc. Vedeam din barca cu care ne-am plimbat Egiptul, aflat la câțiva kilometri, și din nou eram pe urmele lui Moise, care despărțise apele Mării Roșii poate chiar aici.

Cum călătorului îi șade bine cu drumul, n-am lenevit prea mult la plajă, și am ajuns la Petra la timp ca să privim soarele cum se duce la culcare în spatele unor munți de piatră. Urma să vedem pentru prima dată celebrul oraș al nabateenilor chiar în seara aceea, la Petra by Night, o incursiune spectaculoasă în locul fascinant în care urma să ne petrecem a doua zi.

Nu există emoție care să se compare cu plimbarea cocturnă prin Siq, la Petra, întrebându-te după fiecare colț dacă acesta va fi momentul în care vei vedea pentru prima dată Trezoreria. Să  vezi  Petra în întuneric e magic, mai ales dacă asta e prima dată când ajungi aici: e un promo misterios pentru ce vei descoperi când te întorci după răsărit.

Experimentarea Petrei de noapte este unul dintre cele mai uluitoare moduri de a vedea situl aflat în Patrimoniul Mondial UNESCO. Magia „orașului pierdut” prinde viață în timp ce aproximativ 1.500 de lumânări sunt aprinse în fața fațadei de stâncă și sunt folosite pentru a ilumina piața.  Experiența de neuitat e completată de cântecele beduinilor, pe care le asculți în timp ce savurezi ceaiul oferit, iar vântul care șuieră prin canion pare că vine din altă lume.

Ca să prelungească puțin suspansul, Fadi ne-a dus mai întâi la Little Petra, cunoscută și sub numele de Siq al-Barid.  După cum sugerează și numele, este un sit mult mai mic, constând din trei zone deschise mai largi, conectate printr-un canion lung de 450 de metri.

Face parte din Parcul Arheologic Petra, și este adesea vizitat de turiști împreună cu Petra însăși, deoarece este gratuit și de obicei mai puțin aglomerat. La fel ca și Petra, a fost construit probabil în perioada de vârf a influenței nabateene în secolul I e.n. Deși scopul unora dintre clădiri nu este clar, arheologii cred că întregul complex a fost o suburbie a Petrei, capitala nabateană, menită să găzduiască vizitatori și comercianții de pe Drumul Mătăsii. După declinul nabateenilor, micul oraș a rămas părăsit, folosit doar de nomazii beduini, timp de secole. Împreună cu vecina Beidha, Mica Petra a fost excavată la sfârșitul secolului al XX-lea de arheologi.

Aș mai fi stat în Petra cea Mică, dar ne aștepta orașul de piatră ascuns între stânci, așa că am pornit prin defileul îngust care duce spre locuințele săpate în piatră acum mai bine de 2000 de ani. Siq-ul, așa cum numesc beduinii canionul ce se strecoară printre stâncile sculptate de vânt,  se deschide spre cea mai magnifică fațadă a Petrei: Trezoreria sau Al Khazna. Monumentul are aproape 40 de metri înălțime și este decorat complex, fiind format din două etaje. Scopul Trezoreriei este încă neclar: unii arheologi credeau că este un templu, în timp ce alții credeau că este un loc pentru depozitarea documentelor. Cu toate acestea, cea mai recentă săpătură de aici a scos la iveală un cimitir de sub Trezorerie – ne aflam, așadar, în fața unui mormânt uriaș.

Și aici am avut noroc de foarte puțini turiști, la fel ca și pe drumul ce urcă spre Mănăstire, un loc chiar mai spectaculos decât Al Khazana. Sunt 850 de trepte până sus, iar beduinii închiriază măgăruși pentru cei care vor să urce așa.

Stâncile sculptate de vânt par să își schimbe înfățișarea la fiecare pas, iar urcușul dezvăluie cu fiecare treaptă peisajul sălbatic și maiestuos.

Mănăstirea este unul dintre cele mai mari monumente din Petra, măsurând 47 de metri lățime și aproape 49 de metri  înălțime și a fost construită după modelul Trezoreriei, dar aici basoreliefurile sunt înlocuite cu nișe pentru a adăposti sculpturi. Dacă vă întrebați de ce se cheamă așa, ei bine, în trecut a fost refolosită drept capelă creștină, iar în peretele din spate  s-au sculptat cruci, astfel primind denumirea de „Mănăstire”.

Wadi Rum: sub soarele deșertului

Inutil să spun cât de mult mi-a plăcut Petra, și doar văzând cu ochii tăi ce-au făcut oamenii aici cu mii de ani în urmă îți dai seama de ce locul acesta a fost inclus, pe bună dreptate, în patrimoniul UNESCO și între cele șapte minuni ale lumii. Călătoria noastră continua însă, și ducea spre întâlnirea cu deșertul, la Wadi Rum.

„Valea Lunii”, așa cum se traduce din arabă  numele deșertului Wadi Rum, este o poveste  care așteaptă să fie descoperită, și fiecare pală de vânt rescrie liniștea de început de lume a acestui loc. Am străbătut kilometri întregi cu mașinile de teren, ne-am bucurat de ospitalitatea beduinilor, am poposit sub un pod din piatră pe care Dumnezeu l-a sculptat cu măiestrie și am admirat apusul în deșert, mai frumos decât se poate povesti.

Noaptea ne-am petrecut-o într-un cort tradițional, alături de zeci de turiști din toate colțurile lumii, și chiar dacă în camping fiecare cameră avea toate facilitățile cu care suntem obișnuiți, țesătura specială a beduinilor, făcută din păr de capră, îmbrăca structura cortului: vântul deșertului bătea cu putere din când în când, dar fără să treacă prin pânza asta, și lucrul ăsta ne-a ajutat să înțelegem mai bine cum trăiesc oamenii de aici, pentru care viața e frumoasă și în simplitate.

Am zăbovit îndelung să privim stelele de deasupra deșertului, iar dimineața ne-am trezit cu noaptea în cap: urma o nouă experiență de nepovestit.

Ca să admirăm răsăitul între dunele de nisip am încălecat cămilele aduse de un beduin somnoros. Câteva minute de mers domol și am ajuns între stâncile de lângă care urma să privim începutul unei zile noi.

Din Wadi Rum am plecat cu regretul că nu mai putem rămâne măcar o zi, iar drumul lung până în Amman ne-a lăsat să ne așezăm mai bine amintirile, senzațiile și emoțiile. Capitala Iordaniei ne-a întâmpinat cu un trafic pe măsura oricărei capitale aglomerate, dar chiar și așa am putut să admirăm muzeul automobilelor familiei regale sau cea mai mare moschee din oraș, pentru ca a doua zi să luăm la pas, cu puțin înainte de zborul spre casă, incredibilul oraș roman Jerash, care dă măsura importanței pe care o avea acest loc pe anticul Drum al Mătăsii.

Ne-am despărțit de Iordania cu nostalgie, pentru că ne-am fi dorit mai mult timp, dar și cu recunoștința față de oamenii pe care i-am putut întâlni în această călătorie. Fadi, ghidul nostru pe jumătate român, a fost o gazdă excepțională și ne-a ajutat să trăim din plin această experiență, iar ospitalitatea iordanienilor e ceva ce ar trebui să învățăm și noi.

Ne-am luat rămas bun de la această țară a contrastelor cu speranța că vom putea reveni cândva, măcar pentru încă o noapte în deșert sau o călătorie pe marea Roșie. Până atunci, Iordania rămâne, pentru orice călător care vrea să găsească frumusețea lumii, locul în care trebuie să ajungi măcar o dată în viață.