Povestea asta e despre un loc în care am visat ani de zile să ajung, deși cei mai mulți n-ar visa la o excursie într-un asemenea loc. Și totuși, uite că am ajuns la Cernobîl, cu Cristi și Nicu, alături de care aș pleca oriunde în lumea asta, și am putut, măcar pentru câteva ore, să văd ce-i acolo și să aflu ce-a făcut războiul ăsta de acum într-un loc în care și așa erau atât de multe necazuri.
Găsiți în articol și fotografiile făcute pentru Radio România Actualități, dar și un reportaj video scurt – de documentar, care-i o poveste încă și mai de necrezut, nu m-am apucat nici acum.
Hai la Cernobîl, deci.
***
Se apropia amiaza când am ajuns la Cernobîl, de unde am plecat spre Kiev cât de târziu am putut – aș mai fi stat să fotografiez și aia, și ailaltă. Data viitoare.
Și în vreme de pace locul ăsta are o rezonanță aparte. În timp de război, după ce a fost una dintre primele ținte ale forțelor ruse și s-a aflat sub ocupație din prima zi a invaziei până la 30 martie, perimetrul centralei nucleare e și mai greu accesibil. Vreo două luni au durat aprobările ca să ajung în zona de excludere și în perimetrul celor două orașe, dar a meritat din plin. Profesional vorbind, e încă un vis împlinit.
Punctul de control de la intrarea în zona de excludere seamănă cu un punct de trecere a frontierei, iar controlul a fost unul extrem de riguros, atât în ceea ce privește documentele, cât și ce aveam la noi. Câteva containere metalice în care se vindeau înainte de război suveniruri – mii de turiști ajungeau aici în fiecare zi – fuseseră distruse, ca și podul peste râul Uj, înlocuit de un pod de pontoane, pe care l-am trecut în timp ce militarii lucrau la refacerea infrastructurii distruse.
Drumul absolut pustiu, vegetația crescută sălbatic și macaralele ruginite rămase îndreptate spre cer de mai bine de 30 de ani par dintr-un film post-apocaliptic, oricât ar suna asta a clișeu, iar senzația asta devine cât se poate de clară când ajungi în Pripyat.
Înainte de asta, m-am oprit la micul memorial al celor care și-au pierdut viața aici, atras de dparte de desenul mural uriaș de pe peretele centralei. În părculețul cu numele muncitorilor care au murit în 1986 am găsit statuia lui Prometeu, și parcă nicăieri pe lume nu se potrivește mai bine decât aici imaginea eroului care a furat focul zeilor. La câțiva pași, autobuzele aduceau un schimb de muncitori: sunt 5000 de oameni și 10 agenții ale statului care au activitate în zona de excludere.
La Pripyat, cândva cel mai modern oraș din fosta Uniune Soviectică, m-a dus un drum îngust, și înainte de a intra pe bulevardul Lenin m-am oprit să fotografiez o troiță de pe care și Isus părea că vrea să plece. Blocurile ce mărgineau strada nu se mai vedeau din cauza copacilor, iar când am ajuns în mica piață în care se vedea hotelul, clădirea care adăpostea piscina și mai multe sedii administrative, părea că lumea se sfârșise demult. O frapieră goală, un scaun pe care nu se așezase nimeni de atâta timp, o scară părăsită de muncitori, un termos gol, un glob de Crăciun într-un brad uscat de căldura lunii iunie: imagini cu natură moartă, dominate de steaua comunistă, înălțată pe un bloc de 15 etaje care domina piața.
Da, am ajuns și în celebra Pădure Roșie, și-am văzut și o parte din tranșeele săpate de ruși. Nu m-am putut apropia, pentru că însoțitorii mei ucraineni au ținut să-mi atragă atenția la fiecare pas în afara asfaltului că e posibil să dăm peste mine. Pe mine unul nu m-au convins, da’ asta e, regulile-s reguli. Am vorbit cu unul dintre muncitorii sechestrați de ruși, care au ocupat centrala nucleară mai bine de o lună, dar și cu cei de la centrul de monitorizare a radiațiilor, care îmi povesteau cum rușii au distrus echipamentele de monitorizare, crezând că acolo se fabrică arme nucleare. Pe drum am mai cules povești de la cei care au lucrat aici în 1986, să stingă focul și să îndepărtereze urmările catastrofei, și m-am oprit la monumentul care le este dedicat lor. Au fost și mulți români atunci la Cernobîl, așa cum o să aflați din documentarul pe care-l pregătesc.
Cum ziceam, aș mai fi stat, dar se făcuse târziu, aveam de condus 150 de kilometri până la Kiev și țînțarii de-acolo mă mâncau de viu.
Poate data viitoare o fi mai bine. Până atunci, pace.
