Un miner bătrân mi-a spus acum mai bine de zece ani, când asistam la trista ceremonie de închidere a unei exploatări miniere, că minele sunt ca oamenii: se nasc, trăiesc și mor. M-am gândit mult la asta și i-am dat dreptate, așa că am vrut să continui analogia lui și să aflu unde se duc minele, când se duc. N-a trebuit să merg prea departe: m-am oprit la Petrila, mina la care bunicul meu a lucrat o lungă perioadă, mina care nu mai există de mai bine de patru ani, dar care începe, totuși, să dea semne de viață. De o altfel de viață.
Momentul funebrual închiderii exploatării miniere a pus capăt minei Petrila, care a și fost îngropată simbolic, cu ceremonialul de rigoare, de către artistul Ion Barbu, promotorul trezirii la viață a unui altfel de zăcământ. Datorită lui și voluntarilor pe care i-a strâns în jurul său a luat naștere Exploatarea Culturală Petrila, care e un fel de reîncarnare a minei într-o viață mai bună, una plină de culoare, de spirit și de umorul inconfundabil al lui Ion Barbu.
Scriitorul petrilean Ion Dezideriu Sîrbu spunea, într-una dintre zicerile lui memorabile, că Europa e un biet continent, dar Petrila e o lume întreagă. Dacă e așa, Mina Petrila nu s-a dus prea departe când s-a dus, iar cei care au plâns-o sunt fericiți să vadă la locul lui în fiecare zi turnul mașinii de extracție, și cu siguranță zâmbesc când văd ce-a mai scris Barbu pe un zid cenușiu.
Și dacă minele sunt ca oamenii, atunci poate că mina Petrila a muncit destul – mai bine de un secol și jumătate – și acum se odihnește și învață să se bucure de noua ei viață, sub același salut mineresc, de Noroc Bun.