“Să lăsăm urmași după noi care să ne cinstească și nouă memoria cum facem noi cu Ion Dezideriu Sîrbu, și să facem fapte care merită să fie cinstite în veci de cei care vor urma după noi!” (Ion Zubașcu, Petrila)
Pe Ion Zubașcu l-am cunoscut într-o noapte rece de septembrie, în gara din Petroșani: venisem cu același tren de la București, eu fără să știu cu cine am onoarea să împart aceleași vagoane ponosite, și Ion Barbu ne-a recuperat pe amândoi. Știam câte ceva despre activitatea lui din Cenaclul Flacăra, îi cunoșteam publicistica și abia așteptam să-l aud cântând pricesne în curtea casei lui Sîrbu din Petrila.
Cine l-a văzut în serile alea pe Ion Zubașcu n-a văzut poetul, ziaristul ori solistul folk, ci un om dedicat pe de-antregul lui Dumnezeu. Deși firav, privirea lui ardea de dorința de a-l mărturisi pe Dumnezeu și a făcut-o așa cum nici în biserici nu auzi de multe ori. Vocea lui puternică ce cânta despre Isus la lumina lumânărilor, alături de soborul preoților veniți să-l pomenească pe Sîrbu între blocurile care i-au cotropit Colonia a făcut din seara aceea una cum nu cred să mai fi fost.
Târziu, când musafirii se grăbeau spre casă și curtea lui Sîrbu a rămas pustie, Zubașcu ne-a cântat, într-un cerc foarte restrâns, două cântece din Maramureșul lui care vorbesc despre zădărnicia vieții și despre teama omului în fața morții. E vorba de “Omul, pomul și fântâna” și “Viță verde, iadără”. Am ascultat înregistrarea aceea de sute de ori de atunci, iar după ce am aflat că Zubașcu nu mai este nu m-am putut opri să nu mă gândesc la cântecele astea ca la un alt fel de a ne spune la revedere.
Mi-a povestit despre felul în care s-a apropiat de Dumnezeu, despre marea poezie și despre muzica lui. Plănuiam să filmăm prin pădurile noastre câteva cântece de-ale lui, și ne-am despărțit cu promisiunea că ne vom revedea curând.
Pe la sfârșitul lunii mai, tata mi-a spus că Zubașcu a murit; sunt convins însă că fratele nostru a plecat la Domnul împăcat cu lumea și cu el însuși…