Pentru interviul ăsta, făcut la mijloc de decembrie 2024, am așteptat de la începutul războiului din Ucraina, când bunul meu prieten, Vasile Bîcu, mi-a povestit despre Adrian, care se înrolase în prima zi să apere țara în care trăia, deși meseria lui avea de-a face cu cultura, nicidecum cu armele.
Anul trecut am cunoscut-o pe soția lui, care mi-a spus cum e să stai zi de zi cu sufletul la gură, așteptând vești de la omul drag aflat la mai bine de o mie de kilometri de casă, prin tranșeele frontului de est, și era cât pe ce să ajung și eu la el. Mă aflam în drum spre Harkov, rămăsesem în Kramatorsk, și tocmai ce mi-a spus că aprobarea pentru interviu fusese revocată, dar măcar Vitalie Cojocari, de la Euronews, a putut să facă un interviu prin telefon cu Adrian, dacă eu n-am putut ajunge acolo.
Din cauza unor grave probleme de sănătate, Adrian Medvedi a fost lăsat la vatră, după ce a luptat în Harkov, Bakmut și alte zone fierbinți ale frontului. Și-a dat jos barba de Moș Crăciun și povestește ca pe ceva firesc grozăviile prin care a trecut: camarazi pierduți, prieteni dragi rămași infirmi sau un bombardament intens care i-a ratat cu precizie milimetrică.
Povestea lui, filmată lângă memorialul dedicat eroilor căzuți din regiunea Cernăuți – sunt peste 1400 – nu e lungă, dar e o frântură din viața Ucrainei de azi, încercată de un război nedrept, din care Adrian a avut norocul să se întoarcă.
