Călare prin munți

Poți să admiri munții Văii Jiului pornind la pas într-o drumeție, poți pleca la drum cu bicicleta ori chiar poți aborda un traseu de enduro, însă eu am ales să mă bucur de priveliște din șaua unui armăsar minunat, pe nume Whiskey.

Turismul ecvestru e ceva ce a apărut de mai mulți ani în Valea Jiului, însă cei care ajung aici fie nu știu că au posibilitatea de a explora munții călare, fie se tem de această experiență, iar cum reporterul adevărat urmărește subiectul ca la carte, am documentat povestea asta din perspectiva celui care urcă în șa pentru prima dată, ca să vă spun și vouă cum a fost. Am plecat de la ferma Raiul Cailor din Petrila după ce soarele era deja sus pe cer, și ne-am oprit abia când am ajuns la o panoramă superbă asupra Parângului. Din Cheile Tăii ne-am întors spre oraș și am cotit la stânga, pe un drum care duce spre ceea ce localnicii numesc Biserica Iepurilor, un conglomerat de stânci și grote spectaculos, pe malul unui pârâu ce abia se vedea. Am găsit și un popas, unde am oprit pentru o gură de apă, iar căluțul meu a profitat de ocazie ca să mai ia o gură de iarbă.

Drumul a început să urce, și chiar dacă Whiskey știa foarte bine ce face, am avut ceva emoții, până ce Marius mi-a explicat cum trebuie să îmi ajustez poziția în șa. În pasul domol al armăsarului am trecut printr-o pădure de fag și am ajuns în poteca ce duce spre o stână cunoscută din munții Șureanu. Sub noi, estul Văii Jiului se vedea ca în palmă, iar vremea perfectă m-a lăsat să filmez în voie peisajul ăsta care a meritat urcarea până aici.

Interviul cu Erika Șanta, care duce turiștii pe munte călare, l-am făcut tot din șa. Mi-a spus ce vedem în jurul nostru și mi-a povestit și de concursul de alergare montană pe care îl va organiza exact pe acest traseu la toamnă, pentru că Erika este și unul dintre sportivii legendari ai Văii Jiului.

”Traseul pe care îl facem astăzi e unul pentru oricine, și poate fi făcut atât în drumeție, cât și călare, cum am venit noi, sau chiar cu un ATV ori o motocicletă enduro. Dacă urci prima dată în șa, trebuie doar să îți învingi teama, dacă ți-e frică de experiența asta, și să te bucuri de experiență. E o terapie pentru trup și suflet”, mi-a spus Erika.

Crosul pe care îl organizează se numește ”Aleargă cu San Montan în Ținutul Momârlanilor” și va avea loc pe traseul pe care îl vedeți în acest reportaj în 6 octombrie, iar culorile toamnei vor face și mai spectaculoasă priveliștea. N-o să concurez, asta e sigur, dar voi fi prezent ca să mă bucur de locul ăsta și să vă arăt și vouă cum a fost.

De la Winettou la Whiskey

Am continuat drumul și după aproape doi kilometri de gol alpin am intrat iarăși în pădurea de fag, și abia așteptam să ajung aici, ca să văd icoanele despre care îmi vorbiseră Erika și Marius. Știam de la momârlanii bătrâni că, atunci când stăteau câte jumătate de an în munte, își făceau o ”biserică de brad”, adică însemnau un brad cu o cruce și acolo își făceau rugăciunile, dar de icoane nu auzisem. Le-am găsit pe drumul care se lărgise destul cât să ne depășească o mașină de teren care în loc de remorcă trăgea după ea o căruță, și m-am oprit la cele câteva icoane așezate cu grijă pe copaci, iar liniștea pădurii, în care se auzea – după ce trecuse mașina – doar pasul cailor noștri făcea cât o catedrală. Marius ne-a arătat o cruce din fier – pe care cineva pusese și anul în care a lăsat-o acolo, 2003 – pe care fagul începuse să o încastreze în trunchi, și mi s-a părut foarte sugestivă imaginea asta, în care natura îmbrățișează, câte puțin în fiecare an, simbolul ăsta.

La icoanele din pădure am oprit ca să lăsăm caii să se odihnească și ca să povestesc puțin cu Marius, care are în grijă cei cinci cai de la Ferma Raiul Cailor. Mi-a povestit că dragostea lui pentru cai a început în copilărie, când a descoperit cărțile lui Karl May, și a citit și răscitit Winettou, închipuindu-se tovarășul de aventuri al personajelor de acolo. Mi-am amintit cum am descoperit eu cărțile astea, și mi-am adus aminte că pe armăsarul căpeteniei apașe îl chema Hatatila, adică Fulgerul – habar n-aveam că mai țin minte amănuntele astea, noroc cu povestea lui Marius.

Crescut la bloc, fără nici o legătură cu momârlanii din Valea, Marius nu se gândea că o să aibă vreodată caii lui, dar până la urmă și-a îndeplinit visul și acum are cinci, pe care îi îngrijește cu dragostea și pe care i-a învățat să se poarte cu blândețe cu începători ca mine.

”Nu-i greu, trebuie doar să îți dorești și să ai încredere în tine, pentru că armăsarul îți simte teama sau faptul că nu știi ce trebuie să faci, și atunci face el ce vrea: nu te aruncă din șa, dar iese din traseu sau se oprește să pască. Trebuie să asculți indicațiile celui cu care ești, să îndemni calul așa cum îți spune și să te bucuri de moment. Pentru mine, drumul călare nu se compară cu nici o mașină – altfel simți pădurea așa, și sunt sigur că sunt mulți ca mine, care au în ei această chemare spre libertate și sălbăticie, dar poate nu și-au făcut timp până acum să o experimenteze”, mi-a spus Marius.

Marius și Erica au găsit în Petrila trasee potrivite pentru oricine, de la cei care nu au urcat niciodată în șa până la călăreți experimentați, și după cinci ore petrecute pe armăsarul care m-a dus pot să vă spun că nici o plimbare motorizată nu se compară cu felul acesta de a călători, care te lasă cu adevărat să te bucuri de drum. Îi găsiți la Raiul Cailor și vor fi mai mult decât bucuroși să vă arate și vouă Valea Jiului în felul acesta – e ceva de făcut măcar o dată în viață.

Și pentru că reporterul adevărat e dator să fie sincer, o să vă spun că, după ziua aceea de călărie, mi-am amintit, când am descălecat, celebra replică a Comisarului Moldovan: ”Nu știam că doare-așa!”

A meritat însă fiecare minut, așa că mulțumesc, Whiskey, pe data viitoare!