Știe toată lumea că județul Hunedoara se leagă de începuturile istoriei noastre, așa că nu ne lipsesc nici siturile arheologice unice, nici muzeele care dau seamă de viața dacilor care trăiau aici. Mai are Hunedoara și alte muzee unice în România, cum e Muzeul Aurului de la Brad ori Muzeul Mineritului, din Petroșani, însă unul dintre muzeele de aici e unul cum puține sunt în lume.
Am ajuns la Muzeul Textilelor pe drumul ce duce de la Deva spre Brad, apoi am făcut dreapta spre Băița, unde aveam să găsesc nu doar un muzeu inedit, ci mai ales un om cu o poveste aparte. Când auzi de oameni care au trăit o viață întreagă în metropole la care alții visează, dar se întorc în locul copilăriei, vrei să afli de ce, și fiecare dintre cei care se găsesc în situația asta are un motiv cât se poate de personal. La fel a fost și cu Florica Zaharia, care a lucrat timp de aproape 30 de ani la celebrul Muzeu Metropolitan de Artă din New York, ba chiar a și condus o secție a acestuia, dar a revenit la Băița, unde a înființat singurul Muzeu al Textilelor din România.
Motivația ei, dincolo de interesul cercetătorului, e una care ține de felul în care receptăm ceea ce poate fi numit artă: pentru Florica Zaharia, un costum popular de la începutul secolului trecut, un veșmânt japonez din secolul 18 sau o ie de Hărțăgani au aceeași valoare ca sculpturile și tablourile pe care le admirăm în muzee.
Florica Zaharia continuă munca de cercetare de care s-a ocupat în America la micul muzeu de lângă Deva, și pregătește deja noi expoziții care pun în oglindă culturi aparent opuse, dar cu atât de multe lucruri în comun. În România nu mai există un muzeu de felul acesta, iar în Europa sunt doar câteva, asta pentru că și specialiștii în acest domeniu sunt puțini, iar o vizită la Băița te face să reevaluezi relația pe care o avem cu obiectele din viața noastră de zi cu zi și cu țesăturile în special.
Expoziția care se află acum în muzeul textilelor de la Băița e una de neratat, pentru că pune în oglindă două culturi atât de opuse la prima vedere, dar cu multe similarități: cea niponă și cea a satului românesc. Cum sunt un vechi admirator al Japoniei, m-am bucurat să văd aici piese excepționale prin frumusețea modelelor – cum sunt kimonourile atât de elaborate expuse aici – sau prin simplitate: cel mai mult mi-a plăcut o bucată simplă de pânză, cu țesătură rară, pe care era brodat un mon, o emblemă specific niponă, ce ține de familie sau clan. Am căutat să văd de unde vine și se pare că era emblema clanului Yamauchi, fondat de Yamauchi Kazutoyo, care a condus trupe ale seniorului Tokugawa Ieyasu (cel ce avea să devină shogun și e sursa de inspirație pentru personajul Yoshii Toranaga, din cartea lui James Clavell) în bătălia de la Sekigahara, de la 1600. Doar pentru a vedea bucata aceea modestă de pânză și tot ar fi meritat drumul la Băița, deși întâlnirea cu Florica Zaharia a fost o adevărată plăcere și o lecție neprețuită.
Pentru a vizita muzeul trebuie să vă programați vizita, dar găsiți toate detaliile acestea pe site-ul muzeului, unul care merită cu prisosință timpul dumneavoastră.
